Organizaţii noi, ambalaj de lemn
Consiliul Naţional al Elevilor, înfiinţat în 2007, este o organizaţie care-şi propune să reprezinte şi să apere drepturile, interesele, nevoile copiilor cuprinşi în învăţămîntul preuniversitar din România. Cum ziarele nu s-au prea înghesuit să furnizeze informaţii despre CNE, site-ul lui rămîne singura sursă care îţi poate oferi cît de cît o imagine despre ce vrea acest consiliu, de ce şi pentru cine.
Şi ce aflăm? Lucruri, fapte, profiluri, iniţiative extrem de interesante: spre exemplu, că CNE are ditamai structura, în toate regiunile ţării, coborînd pînă la fiecare unitate şcolară. Există, deci, consilii şcolare, municipale şi judeţene, preşedinţi şi comisii de specialitate: avocatul elevului, concursuri şcolare şi extraşcolare, cultură, educaţie şi programe şcolare, mobilitate, formare, informare şi consiliere, sport şi programe de tineret. Mai aflăm, tot de pe site, despre proiectele lor: concursuri de eseuri, burse oferite elevilor cu „spirit antreprenorial“, sau oportunităţi de a studia în străinătate, şcoli de vară sau dezbateri pe teme de interes şcolar etc. Consiliul elevilor este interesat de toate problemele cu care se confruntă şcolarii: de la lipsa fondurilor pentru transportul elevilor, pînă la admiterea în învăţămîntul superior, de la discriminarea elevilor, pînă la violenţa în şcoli. În revista CNE, numită Generaţia C, tinerii scriu despre literatură, economie, viitor, iubire, prietenie, acţiuni de voluntariat, proiecte personale şi de grup, lumea adulţilor vs lumea adolescenţilor etc.
În concluzie, acest demers al tinerilor pare a avea toate datele unui proiect de succes: iniţiativă, spirit independent, efort propriu, implicare, gîndire proaspătă. Tocmai de aceea mi-e greu să înţeleg de ce tocmai în acest loc, care pare a fi destinat creativităţii şi originalităţii, limba de lemn şi prejudecăţile obosite funcţionează din plin. Iată cîteva mostre de exprimare tinerească – un citat din discursul preşedintei CNE: „În cadrul primei întîlniri din acest an a Biroului Executiv al Consiliului Naţional al Elevilor, cu reprezentanţii diferitelor instituţii cu rol decizional şi organizaţii cu rol în dezvoltarea învăţămîntului şi a elevilor, s-au comunicat o serie de propuneri care urmează a fi concretizate şi înaintate în bază legală. Vom contribui la creşterea calităţii educaţiei, asigurîndu-ne în continuare că părerea elevilor va fi luată în considerare.“ Mai apoi, felul în care sînt descrise întîlnirile tinerilor, în comunicatele de presă, pare a fi copiat după procesele-verbale ale şedinţelor de partid: „În cadrul Adunării Generale s-a stabilit Strategia de Implementare a Politicilor Educaţionale la nivel naţional. (...) Participanţii au analizat cele patru direcţii de dezvoltare, au identificat problemele, cauzele, efectele şi soluţiile, urmînd a fi adoptate o serie de poziţii publice.“ (Este de remarcat rapiditatea cu care s-au rezolvat problemele învăţămîntului românesc, în doar o şedinţă CNE, în timp ce Ministerul Educaţiei caută de vreo 20 de ani soluţii.)
Am păstrat pentru final perplexitatea maximă: în paginile revistei am găsit un atac furibund, al unui licean, împotriva Occidentului care ne cam păcăleşte: „În acea perioadă (anii ’90, n.a.), Vestul ne convinge – şi noi acceptăm ca proştii – că industria românească e învechită şi nu poate concura cu performantul capitalism. Aşa că am dat-o la fier vechi. (...) Dar hopa! Vestul ne impune condiţii umilitoare! Cică dacă nu vindem ieftin, nu ne mai dau împrumuturi!“
Tinerii patriei nu par vaccinaţi împotriva virusului ideologiei „omului nou“. E uimitor cît de repede şi de insidios reapare trecutul în limbajul şi în convingerile lor.
Maria Iordănescu este psiholog.
