O instituţie timidă
Nu cred că sînt mulţi români care ştiu că există Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE). Este o instituţie parte a Ministerului Educaţiei, care, conform site-ului propriu, are ca misiune esenţială „cercetarea, dezvoltarea, inovarea şi formarea în domeniile educaţiei şi tineretului“.
În general, dezbaterile despre starea învăţămîntului românesc se ţin cu ministrul de resort, cu Monica Tatoiu, cu politicieni suspecţi, cu profesori irascibili, cu moderatori indignaţi şi cu spectatori plictisiţi. Ideile sînt puţine şi fixe: şcoala românească este un dezastru, tinerii nu învaţă, profesorii copiază la titularizare şi iau mită etc. Despre cauze, probleme, perspective, reforme, proiecte – mai nimic. E greu de priceput de ce învăţămîntul românesc se lasă cercetat de indivizi incompetenţi, cînd are în ograda proprie oameni special pregătiţi în diagnosticare, cercetare, evaluare, proiectare etc. Cum sînt, de exemplu, cei de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei.
Pe site-ul instituţiei sînt descrise programe de cercetare, finalizate sau în derulare, avînd subiecte extrem de importante şi actuale: violenţa în şcoli, formarea profesională postuniversitară a cadrelor didactice, abandonul şcolar, discriminarea, responsabilitatea profesională în managementul educaţiei etc. Proiectele lor au titluri seducătoare, pentru orice lucrător în educaţie: „Influenţa capitalului cultural al familiei asupra reuşitei şcolare“, „Responsabilitatea profesorului în formarea moral-afectivă a tinerilor“, „Valorificarea experienţelor de învăţare nonformală în construirea competenţelor-cheie“ etc.
Există, printre altele, şi un raport privind starea sistemului naţional de învăţămînt (analiză efectuată pentru anii 2005-2012), care cuprinde statistici şi informaţii referitoare la resursele umane din învăţămînt, participarea la educaţie, rezultatele educaţiei pe piaţa muncii. Partea bună este că acest raport se termină cu „Priorităţi şi direcţii de acţiune pentru anul şcolar următor“. Partea proastă este că paginile care conţin aceste recomandări nu pot fi deschise.
Avem, deci, un institut pregătit să ofere informaţii, proiecte, soluţii competente în reforma învăţămîntului. Cum îl folosim? De ce vocea lui nu se aude? De ce nu există răspunsurile lor cu privire la manualele palide, la programe şcolare, la proasta pregătire profesională, la bacalaureatul de netrecut?
Poate că ministrul ar trebui să-i invite mai des la dezbaterile publice pe colegii lui de la ISE. Să-i întrebe mai mult şi să le ceară mai des răspunsuri. Să sfătuiască producătorii de talk-show să lase deoparte discuţiile de Cişmigiu despre tinerii din ziua de azi şi să-i cheme pe cei care ar putea să ofere evaluări corecte, în loc de perplexităţi, scopuri verosimile, în loc de văicăreli stridente, planuri pe termen lung, în loc de ridicări din umeri deznădăjduite. Adică pe cercetătorii de la ISE, oameni plătiţi din bani publici să ne spună nu cît de rău stăm, ci cum să facem să stăm mai bine, la capitolul educaţie.
Deocamdată, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei pare o instituţie sfioasă.Vocea lui este gîtuită de importanţa rolului pe care îl are. Rol care ar trebui să-l cheme pe baricade, nu să-l îndemne la discreţie.
Maria Iordănescu este psiholog.
