Indiferenţa - complice la abuz
O fată de 19 ani din Suceava a fost grav abuzată de către cei care o aveau în grijă: a fost hrănită doar cu lapte şi apă cu zahăr, a fost izolată de comunitate, iar membrii familiei au tratat-o ca pe un sugar. Mama fetei suferă de schizofrenie. Familia este foarte săracă. Fata are acum 17 kilograme şi 78 de centimetri înălţime.
S-a iniţiat o anchetă: se pare că medicul comunităţii, ca şi asistentul social ştiau în amănunt cazul, de foarte mult timp. Ştia şi Direcţia pentru Protecţia Copilului din Suceava. Nimeni nu se simte însă vinovat pentru faptul că un copil a fost chinuit timp de 19 ani.
Nu e primul caz în care structurile ce ar trebui să protejeze viaţa şi drepturile copiilor se dovedesc nule. Sînt mii de copii prost hrăniţi, prost îngrijiţi, bătuţi, violaţi, alungaţi de familie. Unele cazuri, mai norocoase, sînt descoperite, întîmplător, de televiziuni sau ziare. Altele nu ajung pe prima pagină a ziarelor, doar la rubrica decese sau dispariţii însîngerate.
Ştiu, asistenţii sociali sînt prost plătiţi. Şi sînt prea puţini, în comparaţie cu nevoile unei societăţi în care sărăcia, corupţia, indiferenţa autorităţilor au transformat degradarea relaţiilor familiale şi comunitare într-o molimă. Şi medicii au salarii mici. Şi spitalele sînt prost administrate şi fără bani suficienţi. În aceste condiţii, are drept statul să-i tragă la răspundere pe lucrătorii sociali că nu-şi fac bine treaba? Au dreptul ministrul Sănătăţii sau cel al Educaţiei să sancţioneze medicul, părintele, profesorul pentru că nu au grijă de copiii care le sînt încredinţaţi, atîta timp cît ei înşişi se comportă iresponsabil cu cetăţenii pe care ar trebui să îi protejeze? Şi, nu în ultimul rînd, avem dreptul noi, concetăţenii asistenţilor sociali şi ai medicilor prost plătiţi şi puţini, să le pretindem acestora eforturi supraomeneşti pentru a înlocui proasta administrare a serviciilor sociale, cu sacrificii personale, de timp şi bani, ca să obţină rezultate satisfăcătoare?
Pe de altă parte, însă, avem dreptul să reducem totul la administraţie şi finanţe? Pentru că, în acest caz, şi în multe altele, nu e vorba strict de salarii mici, nici de resurse puţine. Nici de management prost, nici de ministru incompetent. E vorba şi de un dram de omenie. De compasiune. De luarea în serios a propriei profesii. Nu poţi spune, ca asistent social: „Eu nu am nici o vină, am încercat şi în 2007 s-o duc pe fată la spital, dar s-a opus“, fără să abdici de la standardele minime pe care te-ai obligat să le respecţi cînd ai ales această meserie. Nu poţi spune, medic fiind, în faţa unui copil grav bolnav: „Nu era treaba mea să anunţ autorităţile, tot ce ţine de mine am făcut...“, şi să crezi că ţi-ai păstrat întreagă umanitatea.
Da, cred că statul ăsta, chiar şi aşa incompetent, corupt, ignorant cum este, ar trebui să sancţioneze medicul şi asistentul social a căror indiferenţă se transformă în complicitate la abuz. Din două motive: 1. Statul e dator, în primul rînd, să acorde protecţie cetăţenilor săi, înainte de a-şi psihanaliza lucrătorii. 2. Un medic care este incapabil să se mai indigneze în faţa degradării umane este un medic prost, dincolo de faptul că e un medic prost plătit.
Maria Iordănescu este psiholog.
