Ne-au ieşit doi dinţişori

Tînăra din faţa mea, recent întoarsă din concediul de maternitate, îmi povesteşte despre răsfăţul constant aplicat de bunici nou-născutului, George. Brusc, exclamă radioasă: „Ne-au mai ieşit doi dinţişori!“ „Cui?“ întreb, cercetîndu-i perplexă zîmbetul ca să-i descopăr dantura dublată de o eroare genetică. „Lui bebe, evident“, îmi spune tînăra mamă, oarecum dezamăgită de obtuzitatea mea. Şi poveştile tinerei mămici continuă, înduioşător, în acelaşi registru al unei singure vieţi, trăite „la comun“ cu fiul său: „învăţăm să facem la oliţă“, „nu mi-a plîns nici o noapte“, „mi-a făcut febră acum două zile“, „facem primii paşi“. Ştiu, însă, din istoriile părinţilor pe lîngă care trec, că lucrurile pot fi şi mai complexe: am auzit, de multe ori, „facem pian de două ori pe săptămînă“, „mi-a luat notă mică la testare“, ba încă şi „anul ăsta dăm bacul“. Viaţa copilului este preluată literal de adult. Parcurg, amîndoi, simbiotic, aceleaşi etape de dezvoltare fizică, emoţională, intelectuală.

Pe de o parte, acest tip de exprimare a conectării totale a adultului la transformările naturale prin care trece copilul este absolut firesc: este, în esenţă, expresia unei asumări raţionale a faptului că viaţa copilului şi dezvoltarea lui armonioasă depind în întregime de tine. De felul în care îi asiguri îndeplinirea nevoilor fireşti, de atenţia şi afecţiunea ta. „Ne-au mai ieşit doi dinţişori“ înseamnă, de fapt, „am trecut împreună prin asta“: plînsetele lui şi nopţile tale de nesomn, durerile lui şi îngrijorările tale, febra lui şi starea ta de alertă. „Nu mi-a plîns nici o noapte“ vorbeşte despre somnul lui bun, la pachet cu mulţumirea ta că s-a odihnit şi că totul decurge normal. Eşti tot timpul acolo, pentru el, cel mic, prioritatea ta numărul unu. Este, mai apoi, un avertisment clar, adresat celor din jur, pretendenţi la favorurile, timpul, atenţia ta: am un copil şi tot ceea ce fac, am grijă să fac spre binele lui.  

Pe de altă parte, acest tip de exprimare a legăturii strînse dintre viaţa părintelui şi a copilului poate aluneca spre un exces emoţional: nu mai e vorba doar de o asumare a responsabilităţii creşterii celui mic, ci a vieţii lui cu totul. O dizolvare a identităţii copilului în dragostea părintească. „El“ devine „noi, cei care l-am făcut“, cu alte cuvinte subordonat direct al propriilor noastre nevoi de afecţiune, de posesie, de împlinire. Copilul nu mai are chip şi personalitate proprie: este doar prilej de bucurie sau îngrijorare, de efort sau de răsplată pentru părinţi. (De aici, din faptul că el nu este privit ca un individ cu nevoi, intelect, emoţii şi destin propriu, vin şi excesele de detalii private pe care proaspătul părinte este înclinat să le includă în discursul său public: colegi de birou sau cunoştinţe întîmplătoare din parc află cum nou-născutul se hrăneşte, are iritaţii inghinale, este constipat sau are icter. Dacă bebeluşul în cauză ar putea vorbi, ar interzice cu desăvîrşire oricui să povestească astfel de amănunte intime. Mai apoi, discursul cu pricina atribuie pruncului trăsături de caracter şi comportament care, la vîrsta copilăriei timpurii, sînt greu plauzibile: nu poţi spune despre un copil de cinci luni că „nu mănîncă dacă nu aude televizorul“ sau că este „încăpăţînat ca maică-sa“ decît abuzînd de imaginaţie sau de genetică.)

Cu alte cuvinte, cu cît începem mai devreme să spunem „a reuşit să meargă pe bicicletă, ajutat de mine“, şi să lăsăm deoparte „am luat Foarte Bine la prima dictare“, cu atît mai repede avem şansa să ne înţelegem mai adecvat rolul de părinţi: acela de a-l ajuta pe copilul nostru să-şi construiască un destin, şi nu de a-i impune unul imaginat de noi. Altfel, uitînd că pruncul de ieri s-a transformat în ditamai vlăjganul, vom aluneca lesne de la „facem şi noi la oliţă?!“ la formule de genul: „ne căsătorim şi noi?“, „n-ar fi cazul să divorţăm?“, „nu prea avem chef să mergem la serviciu!?“.

Maria Iordănescu este psiholog.