Biserica Română – între bogăţie şi slujire
De cîţiva ani buni, Biserica Ortodoxă Română are de dat răspunsuri importante în faţa concetăţenilor săi, care îi finanţează, constant şi generos, buna funcţionare.
Ar avea de povestit, de exemplu, cîte ceva despre felul în care foloseşte banii de la buget, pe de o parte, iar pe de alta – banii obţinuţi direct de la enoriaşi. Nu este foarte clar nimănui ce procent primeşte BOR-ul, anual, din impozitele şi taxele plătite de contribuabili, cît de legale sînt plăţile pe care le fac enoriaşii la nunţi, botezuri sau înmormîntări, în ce fel justifică Biserica sumele imense strînse cu ocazia diverselor pelerinaje în ţară sau străinătate. Nu se suflă o vorbă despre felul în care se cheltuiesc aceste sume. Iar dacă există proteste faţă de modul în care sînt gestionaţi aceşti bani (vezi Catedrala Neamului), Biserica le ignoră cu desăvîrşire sau le tratează ca fiind simple efecte perverse ale secularizării contemporane.
Răspunsuri ar fi de dat şi acuzaţiilor privind comportamentul imoral al multora dintre slujitorii instituţiei: primitivism, derapaje sexuale, corupţie, afaceri cu „kit-urile“ de instalare în mormînt (în care vinul, lumînările şi tămîia trebuie să poarte eticheta Patriarhiei), colaborări cu Securitatea, indiferenţă în faţa distrugerilor de ieri şi de azi ale patrimoniului cultural etc.
Dar cele mai dificile şi, cred, cele mai importante răspunsuri pe care Biserica le-ar avea de dat sînt cele privitoare la predarea religiei în şcoli. Acolo nu mai e vorba despre bani ilegali, adulţi imorali sau averi oneroase. Ci despre una dintre cele mai profunde responsabilităţi pe care Biserica o are faţă de societatea care îi susţine existenţa lumească: educaţia copiilor. De ani buni, se refuză cu îndîrjire orice dialog despre felul în care ar trebui predată religia, despre grozăviile cuprinse în manualele de profil, despre incultura celor aleşi să stea la catedră, despre opţiunile pe care părinţii le au sau nu în faţa orei de religie. Poveştile părinţilor sau ale cadrelor didactice privind conţinutul orelor de religie descriu o gamă largă de acţiuni care smintesc, irită, nedumiresc, înfricoşează adulţi şi copii deopotrivă: părinţi şantajaţi la înscrierea într-o şcoală bună – doar dacă acceptă ca fiul sau fiica să participe la ora de religie; copii chestionaţi indecent despre viaţa de familie; poveşti ameninţătoare spuse de la catedră despre păcate şi pedepsirea lor; dogme aiuritoare impuse unor vîrste fragede; agramatismul „profesorilor“ de religie. Şi, nu în ultimul rînd, imposibilitatea concretă a părinţilor de a alege ca propriul copil să participe sau nu la ora de religie.
Ştiu, mi se va spune că nici de cealaltă parte a baricadei, cea a asociaţiilor secular umaniste, lucrurile nu stau bine: cele mai multe dintre ele păcătuiesc prin excesul discursului anticlerical, prin agresiunile verbale asupra Bisericii etc. Şi sînt de acord că nu un militantism ideologic va aduce cu sine răspunsuri verosimile.
Dar vrînd-nevrînd, aşteptările de la Biserica Română, care are în spate sute de ani de credinţă, cultură, spiritualitate, sînt mai mari decît cele faţă de ONG-uri sau asociaţii laice, care n-au decît sponsori şi like-uri pe Facebook.
Din păcate, BOR-ul, aşa cum se prezintă azi în faţa românilor, are, mai curînd, anvergura unui baron local pus să strîngă adeziuni şi averi pentru şeful de la centru, decît portretul unui însoţitor smerit, al unui ghid spiritual dezinteresat. Pare din ce în ce mai greu să deosebeşti între stilul Cezarului şi cel al lui Dumnezeu.
Maria Iordănescu este psiholog.
