Ia calul meu şi fii leader!
Ştiu, ar trebui să scriu despre copii şi problemele lor. Dar cînd văd către ce lume nebună îi îndreptăm, nu mă pot abţine să nu comentez. Şi să nu mă vait. Deci, acest articol este despre copii şi despre problemele lor viitoare, de adulţi. Iar una dintre problemele adulţilor este bombardamentul cu training-urile de dezvoltare personală. O molimă de sfîrşit de secol XX şi început de secol XXI. Un vîrtej sufocant de promisiuni halucinogene cum că, la sfîrşitul sesiunii, vei şti, vei face, vei drege, vei putea, vei reuşi etc. Şi care nu lasă, în general, decît sentimente de vinovăţie, fiindcă la sfîrşitul sesiunii, firesc, de altfel, nu ştii, nu dregi, nu poţi etc.
Am primit o asemenea invitaţie de a mă dezvolta personal pe e-mail. Un curs de „leadership“. Care începe cu o lovitură în plex: „Sînteţi un leader autentic? Vă invităm să aflaţi răspunsul în ochii unui cal.“ Orice întrebare de bun-simţ – De ce nu m-aş uita în ochii subordonatului? De ce nu aş vorbi cu ceilalţi colegi ca să aflu dacă sînt bun de şef? De ce un cal?! – sînt anulate prin următoarea explicaţie: „Seminarul este bazat pe experienţa participanţilor în relaţionarea cu caii, în diverse exerciţii practice care le reflectă abilităţile naturale de leadership.“ Încerc să mă adun după prima lovitură, ca să pot afla detalii despre această minunată oportunitate, detalii aflate în „ataşament“: mi se spune că chestia asta cu leadership-ul şi caii se practică în Occidentul sofisticat, de peste 20 de ani, şi că a dat rezultate. E clar, n-avem cum să recuperăm prea curînd distanţa care ne desparte de lumea civilizată: noi, rudimentari, folosim caii doar pentru transport şi plimbat.
Intru în miezul training-ului. Cum îmi îmbunătăţesc capacităţile de a fi lider? Simplu: patru ore mă joc cu caii în arenă, dar nu ca prostul, ci după reguli asociate „activităţii organizaţionale curente: viziune şi conducere, control şi presiune în management, orientarea către obiective“ etc. „Învăţarea se întîmplă (sic!) pe baza experienţei personale în cadrul unor exerciţii (...), în care caii au rolul angajaţilor, partenerilor sau a (sic!) altor lideri.“ Finalul prezentării îmi declanşează stereotipii verbale: nu pot spune nimic altceva decît „adică cum?“. Iată-l: ca la orice sesiune de training care se respectă, participantul primeşte şi feedback, descris în următoarea construcţie frazeologică delirantă: „În timpul seminarului, participanţii primesc un feedback valoros (sincer şi incontestabil) din partea cailor care le reflectă propriile intenţii, a (sic!) celorlalţi participanţi, dar şi a (sic!) experienţei personale în diverse situaţii în care îşi folosesc calităţile de lideri.“
Inutil să spun că tot ghiveciul ăsta de fîn, manej şi manageri este asezonat cu zorzoane lingvistice stupide: trainerii nu ţin training-uri, ci „facilitează“, echipele sînt conectate „de (sic!) aceleaşi valori“, atmosfera este, desigur, una „autentică“, iar caii „au experienţă în activităţi de sport şi de agreement (sic!)“.
Cu asta ne ocupăm noi, adulţii responsabili, maturi, care avem discernămînt, care ştim ce e bine şi ce e rău, care... Spre deosebire de copii, care nu ştiu.
P.S. Trebuie să adaug două mici amănunte despre curs: 1) Cele patru ore de jucat în arenă plus patru ore de vorbit cu trainerii costă 320 de euro/participant. 2) Banii ăştia îi plăteşti ca să stai nu pe cal, ci pe lîngă el, după cum ne spune şi pliantul: „Toate interacţiunile participanţilor cu caii se realizează la sol, nu călare, în condiţii de siguranţă deplină.“
Maria Iordănescu este psiholog.
