Subiectele-bombă aruncate în spaţiul public de campania electorală adîncesc sentimentul că între noi, cetăţenii ţării, şi ei, cei care ne conduc, e o prăpastie. Noi şi ei, mai străini unii de alţii, mai îndepărtaţi decît am fost vreodată ţintuiţi de răfuielile lor şi de problemele noastre. Candidaţii aruncă în văzduh şi în urechile noastre acuzaţii oribile, care ar sminti orice naţie, calomnii josnice, bîrfe grosolane, poveşti murdare, în timp cei noi, ăştialalţi, oamenii simpli de pe stradă – cum ne spun politicienii –, avem aceleaşi îngrijorări ca în toţi anii trecuţi: educaţia şi sănătatea, şi nevoile, şi neamul. 

Aş vrea un preşedinte care, la orice tentativă a mass-mediei de a-l atrage într-o dispută neesenţială, minoră, de tabloid, să spună „pe mine asta nu mă interesează, vreau să vorbesc despre ce trebuie făcut în şcoli şi în spitale, în programele din învăţămînt şi în contractele cu firmele de medicamente sau de instrumentar medical.“

Aş vrea un preşedinte care, invitat fiind să vorbească despre cele şase case ale unui adversar sau despre cele cinci neveste ale altuia, să povestească despre cum va da sfoară în ţară să invite la masa dialogului, a negocierilor eficiente, pe toţi cei care se gîndesc la binele educaţiei şi al sănătăţii. Toţi cei care ar putea aşterne într-o lună-două un plan coerent, acceptabil de toate forţele politice, pentru salvarea şcolii şi a spitalelor româneşti.

Aş vrea un preşedinte care să aibă curajul să le spună miilor de susţinători veniţi să îl aplaude că prioritare pentru ţară trebuie să fie, pentru prima dată, nu salariile şi pensiile, nu autostrăzile şi TVA-ul la pîine, ci educaţia şi sănătatea.  

Aş vrea un preşedinte care să fie surd la invitaţiile mieroase de a-şi împroşca cu noroi adversarii şi să ne spună tuturora că, dacă nu ne place ce avem în fruntea ţării, dacă nu ne plac zgomotele stridente care se aud în spaţiul public, dacă vrem să scăpăm de manelele din Parlament şi de guvernarea din talk-show-uri, atunci trebuie să mizăm pe educaţia şi sănătatea generaţiilor viitoare.

Aş vrea un preşedinte care, în loc de afişe electorale, să ne arate imaginea clară a ceea ce e de făcut pentru ca profesorii buni şi medicii eficienţi să rămînă în ţară; un preşedinte care, în loc de sloganuri electorale, să ne livreze idei despre cum să facem ca toţi copiii români să ajungă pe băncile şcolilor; care, în loc de şefi de campanie electorală, să aibă propuneri de viitori miniştri competenţi; care, în loc de susţinători aduşi cu autobuzele, să aibă cetăţeni seduşi de planurile de reformare ale educaţiei şi ale sistemului medical.

Aş vrea un preşedinte care să îmi promită că nu vor mai exista miniştri plagiatori, incompetenţi, hoţi, agramaţi, ignoranţi, corupţi, mincinoşi, şantajabili, acoperiţi de serviciile secrete, cu CV-uri falsificate sau competenţe imaginare.

Aş vrea un preşedinte care să ne asigure că educaţia şi sănătatea vor fi protejate, prin lege, de orice demers păgubos, de orice iniţiativă demolatoare, de orice plan de „reformare“ distrugător.

Pe scurt, aş vrea un preşedinte foarte competent. Sau, în orice caz, mult mai bun decît ne lasă să sperăm şcoala care l-a format.  

Maria Iordănescu este psiholog.