Se dă liber la contestaţii

O noua regulă introdusă de Ministerul Educaţiei pentru şcolile din România a trecut ca raţa prin apă de dezbaterile publice, deşi ar fi meritat din plin, sau, în orice caz, mai multă atenţie decît, să zicem, un nou partid al lui Marian Vanghelie. Iată regula: „Elevul sau, după caz, părintele, tutorele sau susţinătorul legal are dreptul de a contesta rezultatele evaluării, solicitînd cadrului didactic să justifice rezultatele acesteia, în prezenţa elevului, a părintelui, a tutorelui sau a susţinătorului legal, în termen de cinci zile de la comunicare.“ 

Ar fi fost cu siguranţă indicat să se vorbească despre această normă, atîta timp cît aplicarea ei stîrneşte, pe bună dreptate sau nu, nelinişti şi întrebări profesorilor, elevilor, părinţilor. De pildă: contestarea unei note poate avea ca efect subminarea autorităţii profesorale? Ce se întîmplă dacă un elev va depune contestaţie la toate notele primite într-un an, necîştigînd nici una? Se va întruni o altă comisie ca să vadă de ce nu a cîştigat, va putea el în continuare să conteste la nesfîrşit calificativele primite? Dar ce se întîmplă cu profesorul ale cărui evaluări au fost în mare măsură schimbate, în urma contestaţiilor? Să fie această măsură a Ministerului o simplă recunoaştere a faptului că evaluările dascălilor nu pot fi infailibile sau mai curînd o invitaţie adresată elevilor de a participa la un exerciţiu democratic? S-o recunoaştem: e un subiect sensibil, care ar fi avut nevoie de o „descărcare“ emoţională, dar şi argumentativă, în public. La urma urmei, în orice alt domeniu, contestarea „diagnosticului“ dat de un profesionist, fie el medic, instalator, cosmetician etc., presupune şi renunţarea la serviciile lui. În cazul şcolii, nu-ţi poţi muta copilul în altă ogradă, ori de cîte ori găseşti de cuviinţă să conteşti nota primită.  

Pe de o parte, e firesc ca dascălii să îşi simtă ameninţată autoritatea profesională: se pot trezi peste noapte cu cereri mai mult sau mai puţin rezonabile, urmează ore lungi de negocieri cu părinţii, în care fiecare sutime neacordată va trebui justificată, iar, dacă totuşi contestaţia va fi cîştigată de elev, va trebui să se prezinte în faţa clasei cu o mică înfrîngere profesională. Iar asta i se poate întîmpla chiar şi unui dascăl bine pregătit, cu mulţi ani vechime: în fond, o notă nu este un cîntar electronic de mare fineţe. Este doar o evaluare la un moment dat, pe un subiect dat. 

Pe de altă parte, cred că introducerea acestei norme ar putea reprezenta un bun exerciţiu de dialog între şcoală şi părinţi. Aflaţi sub semnul ei, dascălii vor avea posibilitatea să îi aibă în faţă mai des pe părinţii ocupaţi, altfel, din zori şi pînă-n seară, şi să aibă astfel ocazia să le comunice situaţia şcolară a copilului, să le explice evoluţiile sau involuţiile lui, să le aducă la cunoştinţă exigenţele învăţămîntului de azi. Va fi un bun prilej ca toate criteriile de evaluare să fie transparente şi la îndemîna oricui vrea să le folosească. Şi tot sub semnul ei, părinţii şi elevii vor avea nevoie de oarece argumente ca să conteste. Şi atunci vor fi mai curioşi în privinţa programelor şcolare, a baremelor din planurile de învăţămînt, a temelor pentru acasă şi a lecţiilor predate la şcoală. Aşa stînd lucrurile, posibilitatea de a contesta o notă devine mai curînd o responsabilitate, nu un drept.  

Dar să nu ne facem iluzii: Ministerul nu are a-şi face prea multe griji în privinţa efectelor acestei norme: 85.000 de copii au părinţii plecaţi din ţară, iar bunicii în grija cărora au rămas abia prididesc să găsească o sursă de întreţinere, necum să se gîndească la nota prea mică primită de nepoţi.  

Maria Iordănescu este psiholog.