Mereu, totul e de făcut
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu, cu studii universitare încheiate şi doctorate obţinute la mari universităţi din Europa, are, la numai 30 de ani, o carieră de invidiat: profesor universitar, mai apoi, decan şi rector, academician, iar la 34 de ani ajunge ministru.
În prima jumătate a secolului XXI, pentru tinerii cu studii universitare încheiate şi doctorate obţinute la mari universităţi din Europa, porţile unei cariere didactice pe măsură sînt, de cele mai multe ori, închise. Şcolile înalte româneşti, roase de uzură, corupţie, incompetenţă, nu au loc pentru absolvenţii reîntorşi în ţară cu titluri universitare de la Paris, Berlin, Londra. Aud nenumărate cazuri de specialişti de prima mînă în germanistică, patristică, sanscrită, teologie, istorie, filozofie, greacă veche, latină, uitaţi prin colţurile ţării, încercînd zadarnic să facă parte din corpul profesoral al vreunei universităţi. Trăiesc din burse sau, în cele mai fericite cazuri, din salarii de parlamentari, deseori neagreaţi nici măcar de propriul partid. Sînt trişti, fără speranţă, fără viitor. Ce e de făcut?
Pe de o parte, e de înţeles disperarea lor: cum e posibil ca un învăţămînt care abia supravieţuieşte lipsei de reformă autentică, imposturii rulate la vîrful lui, abuzurilor şi ignoranţei desfăşurate în interiorul lui, să se lepede atît de grăbit de oameni care i-ar putea însănătoşi? Cum să nu fii dezamăgit de ţara în care te-ai grăbit să te întorci, cu educaţia desăvîrşită de mari profesori ai lumii, ţară care, însă, te priveşte apatică, iritată de elanurile tale reformatoare?
Pe de altă parte, ca una care a văzut de aproape, din interior, chiar, degradarea educaţiei româneşti, le-aş spune tinerilor învăţaţi simplu, patetic chiar: avem nevoie de voi. Copiii noştri, şcolile noastre, viitorul nostru au nevoie, mai mult ca oricînd, de voi. În fond, învăţămîntul autohton este – parafrazîndu-l pe Constantin Noica – locul unde totul este încă de făcut. Dacă nu înăuntrul sistemului, atunci paralel cu el. Prin iniţiative private, individuale sau de grup. Nu ştim să vă preţuim competenţele, noi şi copiii noştri? Învăţaţi-ne s-o facem. Nu pricepem la ce am putea să folosim cunoştinţele şi îndemînările obţinute cu trudă? Ajutaţi-ne să le vedem la adevărata lor valoare. N-aveţi locuri bine meritate în universităţi? Îndreptaţi-vă atenţia către generaţiile viitoare de studenţi şi formaţi-i aşa cum i-aţi vrea pe băncile facultăţilor, în anii următori. Cum? Iniţiind, în afara sistemului de stat, reţele private de educaţie: se pot face cursuri particulare, se pot scrie cărţi de învăţătură, de iniţiere în diverse domenii, se pot face întîlniri informale cu elevii, se pot organiza cluburi. Liceenilor le-ar prinde bine cărţi excepţionale în care să deprindă, de exemplu, gustul pentru latină sau greacă veche. Le-ar fi de folos niscaiva cursuri bine construite, în care să se întîlnească, de pildă, cu spectacolul istoriei sau cu alfabetul filozofiei. S-ar bucura să aibă dialoguri cu oameni nu foarte departe de vîrsta lor, dar cu succese esenţiale la şcoli de prestigiu. Învăţămîntul românesc le oferă, azi, de multe ori, informaţii terne, inutilizabile. Ar avea nevoie, mai mult ca oricînd, de educatori care să le stîrnească pasiuni, curiozităţi, interes viu pentru învăţătură. Şi cine ar fi mai potrivit să facă asta, dacă nu nişte oameni care au cîştigat confruntarea cu exigenţele şcolilor remarcabile din străinătate, înfruntînd dorul de ţară şi greutăţile inerente unei plecări de acasă, doar pentru a-şi urma vocaţia?
Ştiu, pare puţin. Şi demobilizator. În fond, nu e uşor să renunţi la visul de a fi răsplătit, pentru eforturile tale, cu un rol pe măsură, oferit în societate, şi să începi, de unul singur, munca de Sisif a reformării învăţămîntului. Tinerii noştri excepţionali s-ar putea consola, însă, cu două gînduri: 1. Vor face, astfel, parte dintr-o galerie de personaje ale culturii române deloc de neglijat, care, avînd diplome şi titluri prestigioase în buzunar, au acceptat să facă salahorie în educaţia românească: Titu Maiorescu, Spiru Haret, Constantin Noica. 2. În dialogul lor cu liceenii vor avea prilejul să-i motiveze în modul în care ei înşişi au avut nevoie să fie motivaţi, la începuturile carierei lor: de ce aş învăţa latină? Sau filozofie? Sau istorie? E întrebarea care nu lasă loc rutinei, oboselii, răspunsurilor plate, sastiselii.
