Cuvinte fără frontiere
E inevitabil ca, într-o lume în care cuvîntul scris sau spus se propagă rapid pe distanţe ameţitoare, în care de la plugar la şef de stat, tot omul poate ajunge vedetă pe Facebook sau pe prima pagină a ziarelor, într-o lume în care se scrie sau se vorbeşte pe canale multiple şi despre orice îţi vine la îndemînă, să se discute tot mai apăsat, tot mai intens despre libertatea cuvîntului. Despre libertatea de exprimare. Despre dreptul de a avea o opinie şi de a nu fi sancţionat de lege pentru asta.
În contextul rubricii pe care o slujesc săptămînal, focalizînd asupra copiilor şi a educaţiei lor, am de propus două teme de reflecţie pe subiectul libertăţii cuvîntului. Şi anume: 1) În general, educaţia copilului, şcolară sau familială, dă ca limite ale libertăţii cuvîntului: discriminarea rasială, etnică, de sex etc. Mai departe de atît, statul, legiuitorul nu sancţionează. Mai departe de atît, normele exprimării în public ţin, deci, de cultura din care faci parte, de nivelul de educaţie şi civilitate, de modele sau grupuri sociale adoptate etc. Pe scurt, de acel „asta nu se face“, standardizat de comunitatea mică sau mare căreia îi aparţii. Pînă mai ieri, se ştia destul de bine ce cuprinde acest „nu se cade“. Pînă mai ieri, graniţele comunităţii, codurile grupurilor din care puteai face parte la un moment dat al vieţii tale erau destul de bine conturate. Astăzi, graniţele au sărit în aer. Astăzi, acest „nu se cade“ este un subiect din ce în ce mai greu de acoperit în dialogul cu nişte copii, cu milioanele de copii care au la îndemînă zeci de căi de comunicare şi sute de interlocutori virtuali. Cum ar suna o lecţie despre cum să vorbeşti pe Facebook? Dar pe blog? Ce ai voie să spui şi ce nu? Cum să te aperi de agresivitatea unor duşmani pe care nu i-ai văzut, poate, niciodată? Ce mai înseamnă azi, de exemplu, „nu ai voie să vorbeşti cu străinii“, în contextul în care cele mai multe jocuri pe computer au jucători virtuali, aflaţi la mii de kilometri distanţă? Care sînt barierele dintre discreţie şi indiscreţie, dintre familiaritate şi impoliteţe, dintre permis şi nepermis? La ce ne foloseşte o reţea de socializare şi cînd devine ea inutilă sau ameninţătoare? Dar, mai ales, care este, astăzi, diferenţa dintre public şi privat? 2) Se vorbeşte mult despre libertatea cuvîntului. Dar foarte puţin despre responsabilitatea care însoţeşte orice formă de libertate. Nu cu mult timp în urmă, un ziarist al unui post de televiziune, declarat neutru din punct de vedere ideologic, a făcut, pe pagina sa privată de Facebook, nişte comentarii extrem de virulente împotriva unui politician (citez: „Mai are cineva vreun dubiu că omul e bolnav, nesimţit şi fără discernămînt?“). Ziaristul a fost demis. Pe de o parte, jurnalistul se poate socoti îndreptăţit să protesteze în justiţie: libertatea de exprimare este garantată de Constituţie. Mai mult, opinia lui a fost exprimată într-un spaţiu aşa-zis privat, nu într-unul oficial, al postului de televiziune la care lucra. Pe de altă parte, postul de televiziune se poate simţi îndreptăţit să demită un jurnalist care nu respectă codul deontologic: nu poţi ţine ziua lungi predici împotriva alcoolismului, iar noaptea să încingi beţii cu enoriaşii. Ca să nu mai spunem că Facebook-ul nu este tocmai masa din sufragerie, înconjurată doar de rude.
Pe scurt, nu cred că este productiv ca libertatea cuvîntului să rămînă la nesfîrşit, într-o societate democratică, „doar“ un scop în sine. Lecţia pentru copii despre libertatea exprimării ar trebui să meargă un pic mai departe: ce rost îi dai cuvîntului scris sau spus? Ce merită şi ce se cuvine spus?
Maria Iordănescu este psiholog.
