Doi oameni buni
De ceva vreme, paginile ziarelor şi ecranele televizoarelor au prezentat din plin chipuri urîte, mai vechi sau mai noi, ale umanităţii: Holocaustul şi atentatele teroriste. Orice minte normală, bîntuită de imaginile grozăviilor petrecute în lagărele de concentrare sau în teritoriile agresate de fundamentalişti, va avea serioase probleme în încercarea de a evalua „corect“ virtuţile speciei umane: oameni, oameni după chipul şi asemănarea noastră, fără un corn în frunte sau copite în loc de degete, asasinează, fără să clipească, copii, tineri, bătrîni, femei. Iar speranţa se năruie cu totul, ştiind că răul lăsat pe mîna conducătorilor de state va fi „rezolvat“ doar printr-un rău şi mai mare: războiul, în care vor muri din nou copii, tineri, bătrîni, femei. Iată de ce cred că avem nevoie, mai mult ca oricînd, să regăsim, în trecut sau, şi mai bine, în apropierea noastră, chipuri ale binelui, modele care să îngăduie speranţa că nu trăim sub ocupaţie demonică.
Vă propun, deci, două portrete ale unor oameni pe care nu-i leagă decît dorinţa de a face bine, pur şi simplu. Primul dintre ei – într-o lume dominată de ură, teroare şi lagăre de concentrare. Cel de-al doilea – într-o lume dominată de indiferenţă şi de lipsa educaţiei.
În preajma Crăciunului din 1938, Nicholas Winton era un tînăr broker londonez, cu lungi stagii de pregătire în finanţe şi bănci; tocmai se pregătea să plece la schi în Elveţia, cînd un prieten din Comitetul de refugiaţi din Praga, încolţită de nazişti, îl roagă să îi dea o mînă de ajutor în efortul de a-i salva pe evrei. Şi atunci, Nicholas Winton pune la cale, în Cehoslovacia şi Anglia, o vastă reţea de salvare a copiilor evrei de la o moarte sigură în camerele de gazare. Întocmeşte lungi liste cu nume, discută cu sute de familii britanice pentru a-i convinge să adopte copii evrei, duce muncă de lămurire cu autorităţile din ambele ţări să le fie acordate acestora permise de trecere. Reuşeşte astfel să salveze vieţile a 669 de copii, a căror soartă ar fi fost, altfel, cruntă. Timp de aproape 50 de ani, nu s-a ştiut nimic despre fapta incredibilă a lui Nicholas Winton, care a preferat să păstreze tăcerea în jurul unui gest atît de curajos. La bătrîneţe, a deschis un azil pentru bătrîni. Şi şi-a sărbătorit cei 100 de ani împliniţi împreună cu cei – între timp, bătrîni ei înşişi – pe care i-a salvat.
Al doilea caz. În Anglia zilelor noastre, un tînăr muzician se încăpăţînează să creadă că muzica poate face minuni în viaţa copiilor şi a adolescenţilor săraci, rămaşi la distanţă de şcoală, educaţie, lectură. Gareth Malone, cu studii la Universitatea East Anglia Norwich şi Royal Academy of Music din Londra, colindă ţara în lung şi-n lat pentru a pregăti coruri de copii, altfel izolaţi în neputinţe, vieţi de familie dezorganizate, timidităţi, eşecuri la învăţătură, şi îi aduce pe scene însemnate ale teatrelor britanice. Organizează cluburi de dezbatere sau de lectură, le ascultă poveştile de familie sau gaşcă. Cu totul impresionante sînt entuziasmul, calmul, răbdarea, îngăduinţa, perseverenţa cu care îşi duce fiecare misiune pînă la capăt. Fără să judece, fără să critice, fără să pună etichete.
Două portrete care aduc cu sine bucuria gîndului că binele există, totuşi. Dar şi melancolia că el este atît de discret.
Maria Iordănescu este psiholog.
