N-ai să schimbi tu lumea, dar...

Acum foarte mulţi ani, am văzut un film al cărui personaj principal, o tînără studentă, participa la un concurs de frumuseţe. Scopul ei era, fireşte, să cîştige premiul cel mare, dar nu pentru a se bucura de beneficiile unei vieţi roz, de regină a frumuseţii, ci pentru a avea posibilitatea ca, văzută de milioane de spectatori şi telespectatori, să aibă prilejul să spună adevărul ei: astfel de concursuri sînt umilitoare pentru femeile din lumea întreagă, sînt degradante şi ar trebui, deci, interzise. Un mesaj îndelung gîndit, pregătit, construit în dialogurile cu grupul de feministe din comunitatea în care trăia. Susţinută din plin de acestea, fata se pregătea de marea provocare a vieţii ei: aceea de a încerca să schimbe lumea. De a dărîma o industrie prosperă, din chiar interiorul ei: „industria“ care vinde frumuseţe feminină. Numai că, în faţa microfonului, asaltată de mii de confetti, de lumini strălucitoare, de ovaţiile publicului şi de promisiunile unei vieţi trăite în huzur, tînăra renunţă la

-ul său activist şi mulţumeşte, înlăcrimată, juriului pentru premiul oferit. 

Există, cred, în viaţa multor adolescenţi, reveria schimbării lumii. Visează cu ochii deschişi cum chipul omenirii poate fi înfrumuseţat, ajustat astfel încît războaie, boli sau nedreptăţi, dacă nu să dispară, măcar să fie semnificativ mai puţine. De obicei, în faţa unor astfel de idealuri generoase, răspunsul nostru, al adulţilor „trecuţi prin viaţă“, este: „N-ai să schimbi tu lumea, mai bine gîndeşte-te la o meserie adevărată.“  

Dacă ar fi să particip la un astfel de moment din viaţa unui adolescent, aş fi, cred, pregătită să îi ofer cîteva sugestii. Mai întîi, i-aş spune că, pentru a urma un ideal, ar avea nevoie să îl cunoască foarte bine. Să ştie ce efect va avea punerea lui în practică, în viaţa de zi cu zi. Ar fi nevoie, deci, să citească, să întrebe, să reflecteze la tot ceea ce deja s-a spus şi s-a făcut în domeniu. Mai apoi, i-aş spune că, dacă acel ideal urmează să schimbe, evident, în bine, viaţa unei comunităţi largi, atunci vocea lui trebuie să fie auzită; pentru asta, are nevoie ca limba pe care o vorbeşte să fie corectă şi expresivă, iar ideile pe care le expune să aibă argumente. Pe scurt, are nevoie de instrucţie. De şcoală. Şi de o autoritate deja dobîndită. 

Al treilea pas ar fi ca scopurile care decurg din ideal să fie oleacă ajustate pragmatic: nu va putea schimba lumea, nici nu e realist să îşi propună asta, dar poate schimba ceva în imediata lui vecinătate, în mica comunitate în care îşi duce traiul, în rîndul prietenilor.  

Şi, nu în ultimul rînd, va avea nevoie de curaj ca opţiunile lui intelectuale, spirituale, să devină opţiuni proprii de viaţă. Cu alte cuvinte, „să-şi trăiască gîndul“, să întrupeze el însuşi ceea ce le propune altora. Va avea nevoie de curaj să spună ce gîndeşte, chiar dacă asta presupune diminuarea confortului la care spera muncind. Va trebui să ştie să renunţe la comodităţi, obiceiuri proaste, timp risipit. Va avea nevoie de curaj să suporte reproşurile celor pe care îi deranjează cu opţiunile lui: insinuări meschine, atacuri jignitoare, izolări vindicative. Va avea nevoie de curaj să se opună gata făcutului, prejudecăţilor, stereotipurilor. 

Pe scurt, va trebui să ştie că primul pas pentru schimbarea lumii este schimbarea de sine.  

Maria Iordănescu este psiholog.