De ce sănătatea nu e obligatorie?
„Educaţia pentru sănătate“ este, în momentul de faţă, o materie opţională. Asta însemnînd, pe de o parte, că introducerea sau neintroducerea ei în orarul elevilor este decisă la nivelul fiecărei instituţii şcolare, iar, pe de altă parte, că cei care au hotărît că această materie este opţională nu consideră că ea este esenţială pentru educaţia copilului din România zilelor noastre. O Românie în care cetăţenii ei consumă, spre exemplu, un tub de pastă de dinţi pe an. Iar în mediul rural, periuţa de dinţi este schimbată o dată la zece ani.
Un senator, medic de profesie, a solicitat Parlamentului să introducă „educaţia pentru sănătate“ în orarul copiilor ca materie obligatorie. N-a fost să fie. Din mai multe motive:
1) Din cauze procedurale: modificarea curriculum-ului şcolar nu poate fi făcută de Parlament, ci de instituţia autorizată de Ministerul Educaţiei să facă asta, şi anume Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Bun, dacă aşa stau lucrurile, întrebarea este de ce nu o face. Statisticile arată că stăm prost, foarte prost la capitolul „sănătate“: sîntem pe primele locuri la numărul minorelor care nasc, la rata mortalităţii infantile, la consumul mic de produse de igienizare, la întreţinerea de relaţii sexuale fără protecţie, la mîncat şi spălat anapoda. Reforma din sistemul sanitar, ca mai toate reformele din ţară, este strivită de indiferenţă, nepricepere, bani cheltuiţi iresponsabil, lipsa de personal şi de aparatură medicală. Televiziunile prezintă cazuri halucinante de copii trataţi după ureche, de copii care mor din cauza unei banale julituri, de adolescente care nu ştiu să explice ce înseamnă să ai o relaţie sexuală protejată, de tineri care habar nu au să folosească un prezervativ sau cui să ceară ajutorul în cazul unei probleme de sănătate. Sînt sate întregi unde regulile de curăţare a propriului corp se pun în aplicare cu două căni de apă aruncate pe faţă dimineaţa. Mă gîndesc că, dacă statul nu are bani să trateze mai nimic, o soluţie infinit mai ieftină ar fi ca măcar să prevină.
2) Un alt tip de argument împotriva introducerii educaţiei pentru sănătate ca materie obligatorie a fost acela că, procedînd astfel, „riscăm ca un lucru bun să fie respins de elevi pentru faptul că este obligatoriu“. Cu alte cuvinte, deprinderea de a se spăla pe mîini sau pe dinţi va fi atractivă pentru copii doar dacă e formată în cadrul unor ore destinate amuzamentului şi libertăţii de opinie, iar consecinţele nefaste ale murdăriei nu pot fi prezentate decît sub formă de desene animate. Altfel, dacă le vorbim serios despre legătura directă dintre ignoranţă şi boală, riscăm să îi îndepărtăm pe copii de săpun.
3) O altă opinie împotrivă a fost exprimată chiar de specialiştii în educaţie: aceea că se încarcă programa şi aşa destul de stufoasă. Eu mă întreb cum de copiii din Germania sau Marea Britanie au loc în programul lor şcolar şi pentru orele de matematică, şi pentru orele despre igienă şi protecţie. La fel tinerii din Finlanda, şi cei din Franţa, care se descurcă binişor şi cu literatura, şi cu instrucţiunile de folosire a mijloacelor contraceptive.
După cum se vede, interesul pentru sănătate naşte mai multe ţîfne decît reacţii de bun-simţ. Ca-n versurile lui Topîrceanu: „Cînd se ia cîte-o măsură, / Lumea-njură / Pe agentul sanitar / Şi-l întreabă fără noimă: / – Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?…“
Maria Iordănescu este psiholog.
