Un like mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire
Spuneam într-un alt articol că Facebook-ul le întreţine tinerilor iluzia că lumea întreagă e o pagină de socializare şi că viaţa însăşi poate fi trăită la fel de simplu şi de superficial pe cît de simplu completezi un post pe un blog personal. La nici cîteva zile după ce am scris articolul cu pricina, am văzut la televizor o ştire prin care eram anunţaţi că la nu ştiu ce universitate occidentală s-a creat o bandă specială de mers pentru cei adînciţi în viaţa virtuală oferită de Internet. La prima vedere, părea o informaţie banală: comunicarea virtuală între tineri este atît de intensă, comună, frecventă, încît pare foarte la îndemînă să le oferi condiţii optime, să o întreţii şi să o protejezi de eventuale incidente neplăcute, cum ar fi ciocnirea fizică între internauţi. Mai apoi însă, cu gîndul la „un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire“, mi-am spus că transformarea pămîntenilor într-o largă comunitate online este ireversibilă, la fel cum, odinioară, zborul pe Lună transformase universul într-o comunitate umană.
Pe Internet, ritmul conversaţiilor, al informaţiilor, al imaginilor este ameţitor. Ca şi al opiniilor şi al emoţiilor exprimate. Răspunsul scurt, spontan este cel care aduce multe
-uri şi senzaţia apartenenţei la un grup de elită. Aşa stînd lucrurile, e lesne de înţeles de ce şcoala, politicienii, instituţiile, oamenii de afaceri se grăbesc, pentru a le capta atenţia, să îi asigure pe copii şi tineri că şi viaţa reală poate păstra culorile vii, intense ale lumii virtuale: şcolile se străduiesc să găsească programe din ce în ce mai sofisticate, mai colorate şi mai dătătoare de adrenalină pentru a le livra copiilor informaţii şi deprinderi care pînă mai ieri erau desenate cu creta pe tablă sau arătate direct cu degetul arătător. Oamenii de afaceri le transmit adolescenţilor că au lumea la picioare: spaţii largi din magazine le sînt dedicate, deşi cumpărăturile se fac din conturile părinţilor, reclamele îi ameţesc cu bonusuri, bonusuri la bonusuri şi rezerve nelimitate de distracţie, băncile îi tentează cu imaginea unui viitor succes în afaceri dacă le devin clienţi, iar turismul înfloreşte în preajma balurilor bobocilor sau a celor de sfîrşit de an. Politicienii au blog-uri şi subsoluri de pagini în care oferă spaţiu nelimitat tinerilor şi visurilor lor de a schimba lumea laolaltă cu mai-marii planetei sau ai ţării, printr-un simplu comentariu. La 16 ani, cu doar un
sau un
dat pe net, poţi să te mîndreşti că ai participat la revoluţia din lumea arabă, la salvarea copiilor din Nepal sau din Palestina, la legalizarea căsătoriilor dintre homosexuali din Statele Unite sau la apărarea Parisului de asaltul teroriştilor. Pentru un asemenea tînăr, atît de puternic, oferta de viaţă aşteptată nu poate fi decît pe măsură: de la o simplă carte la slujba oferită, de la relaţiile de prietenie sau iubire la petrecerea timpului liber, toate trebuie să promită că vor schimba lumea, cu viteza maximă a Internetului pe mobil. Nimic altceva nu poate fi interesant.
Devine din ce în ce mai clar că, în lumea aceasta, nu tinerii sînt inadecvaţi, nu ei au iluzii, ci noi, cei trecuţi, cu bune şi rele, de 40 de ani. Noi, adulţii, ne încrîncenăm să le demonstrăm că viaţa e în altă parte, deşi semnele sînt peste tot că noi sîntem în altă parte decît le va fi viaţa lor viitoare. Şi totuşi, îi avem în grijă. Ne ocupăm de pregătirea lor pentru o lume pe care nici măcar nu ne-o putem imagina în datele ei concrete. Iar ei sînt la fel de vulnerabili, de fragili, precum erau şi vor fi toţi copiii şi adolescenţii din lume, de secole, de aici şi de aiurea. Ce avem de făcut? Este evident că, dacă ne vom încăpăţîna să credem că versiunea noastră este cea autentică, iar a lor doar un fals virtual, ne vom pierde de ei, pe drumul lor. Iar dacă vom renunţa la tot ceea ce ştim şi am încercat pe pielea noastră şi le vom da lor credit nelimitat, ne vom pierde de ei, pe drumul nostru.
Maria Iordănescu este psiholog.
