Cărţi repovestite
La Editura Curtea Veche a apărut, sub patronajul Fundației Regale a României, o nouă colecție numită „Save the Book“. Este vorba despre o colecție de povestiri adresate copiilor și realizate de mari scriitori contemporani, după marile cărți ale literaturii universale: spre exemplu, Umberto Eco repovestește copiilor Logodnicii de Alessandro Manzoni, Alessandro Baricco istorisește aventurile lui Don Juan, Mario Vargas Llosa adaptează legenda fascinantă a Cruciadei Copiilor la vremurile și cititorii tineri de azi. Tot așa, pe rînd, urmează să fie repovestite pentru copii Călătoriile lui Gulliver, Crimă și pedeapsă, Antigona, Regele Lear, Căpitanul Nemo, Nasul etc.
Zilele trecute, în timpul lansării uneia dintre cărțile mai sus amintite, și anume Logodnicii, mi-a fost adresată întrebarea esențială sub semnul căreia stă acest demers editorial: este sau nu benefic acest nou curent al marilor cărți repovestite copiilor? Îi ajută pe copii să se apropie de marile cărți ale lumii și de lectură în genere? E un mod eficient de a păstra memoria cărților importante, dar, pentru unii, „prăfuite“ ale literaturii universale? Dintru început, am să spun că nu există un răspuns definitiv înțelept, de tipul nu sau da. Dar inițiativa ca atare provoacă cîteva reflecții utile. De pildă:
1. Repovestirea lui Umberto Eco după Logodnicii de Manzoni, singura din colecția anunțată pe care am citit-o, nu este o simplă înșiruire de fapte și personaje: este mai curînd un curs despre cartea scriitorului italian din secolul al XIX‑lea, o suită de prelegeri în care Eco, generos, fermecător și cu talent pedagogic, introduce tot felul de detalii care i-ar putea ajuta pe copii să își imagineze lumea secolului al XVII-lea, dar și pe cea în care a trăit scriitorul însuși: informații despre geografia și istoria locurilor, despre clasele sociale și felul în care coabitau, despre tradiții și legi nescrise, despre arme și conflicte. Toate faptele și ideile sînt comentate și comparate cu realitățile zilelor noastre. Toate acestea fac din întîlnirea cu acest volum una de zile mari: căci cine nu și-ar dori, chiar și așa, indirect, să îl aibă măcar o zi ca profesor la clasă pe Umberto Eco?
2. Mă întreb, însă, dacă nu cumva o astfel de carte nu duce cumva mai curînd la o întîlnire a copiilor cu ideea lui Eco despre cartea lui Manzoni decît cu textul lui Manzoni. Stilul și spiritul scriitorului italian contemporan sînt atît de pregnante, de pline de forță, atît de „contemporane“, încît mă tem că o eventuală conversație a copiilor între ei va fi una nu despre Logodnicii lui Manzoni, ci despre universul lui Eco.
3. Trebuie să recunosc că, citind lista marilor cărți care vor fi repovestite pe înțelesul copiilor sau al adolescenților, am rămas oarecum descumpănită: poate că Antigona sau Epopeea lui Ghilgameș ar avea nevoie de oarece „intermediari“ cu note explicative așezate între copii și carte. Dar Călătoriile lui Gulliver, Căpitanul Nemo sau chiar Cyrano de Bergerac au devenit ele, într-un răstimp atît de scurt, atît de „îndepărtate“ , încît să aibă nevoie de o intermediere atît de specială pentru a ajunge pe gustul copiilor sau al adolescenților?
4. O astfel de repovestire pune accent pe epicul, pe anecdoticul din cartea originară. Este evident că pasajele descriptive vor fi comprimate sau chiar anulate, intenția noii colecții fiind aceea de a da lecturii un ritm alert, atractiv, în care accentul cade pe „poveste“ și nu pe construcția și limbajul folosite de autorul inițial în realizarea personajelor și a intrigii. După părerea mea, această metodă poate avea două efecte: pe de o parte, sigur, poate aduce în bibliografia copiilor cărți altfel pe cale de dispariție. Pe de altă parte, însă, riscul este să ratăm, ca efect pedagogic, tocmai ceea ce ne dorim atunci cînd spunem „copiii noștri trebuie să citească“. În fond, vrem ca ei să citească, de mici, pentru a-și îmbogăți limbajul, experiențele, curiozitățile. Pentru a intra în dialog cu alte vieți și alte întîmplări, tocmai pentru a le înțelege pe ale lor. Pentru a descoperi tipuri diverse de comportament, de limbaj, de gîndire, de atitudine, învățînd să le înțeleagă și să le tolereze, dar și să-și cunoască mai bine propria identitate. Pe de altă parte, cititor rafinat, inteligent, copilul va deveni doar dacă va experimenta „pe propria piele“ toată această diversitate. Dacă va fi încurajat să parcurgă treptele obișnuite ale exersării cititului: de la povești pentru copii la cele care pun marile întrebări ale lumii. Or, mi-e teamă că acest tip de colecție este precum comportamentul hiperprotectiv al unor mame: dau celor mici mîncare pasată și le scot oasele din pește pînă la adînci bătrîneți. Frumusețea unei cărți nu stă numai în povestea pe care o spune, ci și în felul în care este spusă: alternanța dintre dialog și descriere, dintre fapte și comentarii, dintre gînduri și emoții, toate compun „mesajul“ scriitorului. Și toate au rol formativ pentru cel ce o citește: îl învață răgazul dinaintea unui punct culminant, reflecția asupra reacției personajelor, îi țin în frîu curiozitățile și îi dezvăluie așteptările proprii de la o carte sau alta etc. O repovestire după Crimă și pedeapsă mi se pare un nonsens, din această perspectivă: cartea lui Dostoievski ar trebui să fie unul dintre examenele importante ale vieții de cititor. Ajungi să o înțelegi numai după ce ai parcurs, la vremea lor, cărțile de povești și de aventuri, romanele de dragoste și analiză socială etc. Cu alte cuvinte, ajungi la esența ei doar la capătul unui parcurs, în care experiența proprie, lecturile prealabile, efortul personal joacă un rol decisiv. Reușita nu e garantată de răsfoirea gata mestecată. Crimă și pedeapsă, redusă la anecdotic, nu face nici cît un articol de jurnal.
Colecția despre care vorbeam se numește „Save the Book“. După cum spuneam, o inițiativă extrem de lăudabilă. Am însă două rezerve: 1) pe coperta cărții Logodnicii apare numele lui Umberto Eco, dar al lui Manzoni, nu; 2) am vrut să cumpăr de la editură și cartea originară. Nu am găsit-o. Poate că nu am înțeles eu bine despre a cui salvare este vorba.
