Drumul spre performanţă
Le cerem copiilor noştri să facă performanţă. Să fie foarte buni, cei mai buni. Să nu pregete în achiziţia a tot ce e necesar pentru a răzbi în viaţă. Iar pentru asta „nu precupeţim“ nici un efort: le punem dinainte modele de succes, ţintim cele mai bune şcoli şi cei mai bine cotaţi profesori, înlăturăm din preajma lor tot ce i-ar putea abate de la drumul spre excelenţă. De ce o facem? E simplu, omenesc, firesc: mai întîi, fiindcă ne imaginăm că performanţa este singura care i-ar putea scăpa de grija zilei de mîine, eliminînd pe cît posibil ghinionul, neşansa, ratarea ţintei, întîmplarea nefericită din destinul copiilor noştri. Fiindcă ne dorim ca ei să nu aibă eşecuri în construirea unei vieţi decente, să nu se lovească de porţi închise. Mai apoi, fiindcă e cît se poate de stimulativ pentru un copil să i se fixeze ca azimut treapta următoare către succes: să obţină note bune şi un rezultat foarte bun la examenul de capacitate, pentru ca apoi să obţină un loc într-un liceu de elită, să ia bacalaureatul cu o medie care să îi permită trecerea la o facultate de prestigiu, socotită ca fiind primul pas spre o carieră reuşită etc. Cu ochii pe un rezultat concret, cu efecte benefice, copiii se pot mobiliza, pot face eforturi nebănuite.
Ma gîndesc însă că parcurgerea unui astfel de traseu cu ţinte fixe ar putea aduce cu sine şi cîteva riscuri:
1) Cu mintea, inima şi privirea îndreptate către scopurile propuse de noi, adulţii din preajma lor, copiii vor avea dificultăţi să-şi construiască, să dea la iveală propriile lor scopuri. Şi vor crede că există un singur fel, o singură reţetă, un singur drum către o viaţă împlinită. Cu alte cuvinte, există riscul ca, astfel, să le croim viaţa după regulile drumului şi ale reprezentărilor noastre.
2) Drumul spre performanţă poate fi monoton, nepersonalizat cu propriile culori, aşteptări, emoţii, curiozităţi. Pus să privească doar în direcţia succesului, copilul poate deveni orb la întîmplările care-i construiesc viaţa de pînă la obţinerea laurilor şi va deveni imun la tot ceea ce înseamnă altceva decît o „carieră“ reuşită. Există, deci, riscul ca emoţiile, mintea şi voinţa lui să nu fie activate decît de competiţie, aplauze, titluri şi medalii şi să rămînă opace la bucurii şi plăceri, căutări, răspunsuri, experienţe şi întîlniri la fel de importante în economia vieţii sale.
3) Atunci cînd le proiectăm drumul către performanţă, ne gîndim foarte puţin la ce vor face cu ea după ce o vor obţine. Sigur, vor avea o viaţă prosperă, cu tot confortul asigurat. Dar mai departe? În ce fel performanţa, succesul ar putea avea efect şi după ce au fost obţinute? Cum i-ar putea schimba pe copiii noştri astfel încît ele să nu însemne numai o cursă cu obstacole bine finalizată? Îmi imaginez un posibil răspuns: performanţa obţinută trebuie să fie cuplată cu generozitatea. În fond, drumul spre ea nu înseamnă doar acumulare. Ca să nu fie doar o simplă formă de „culturism“, o vanitoasă exhibare a muşchilor, un joc cu mărgelele de sticlă bine învăţat, performanţa, odată obţinută, ar trebui să se reîntoarcă în lume prin daruri făcute din bunătate. Şi să fie dublată de o desăvîrşire a sinelui propriu. Cu alte cuvinte, performanţa nu ar trebui să devină un pisc din vîrful căruia totul să ţi se pară derizoriu, ci un loc înalt care să te ajute să priveşti către înălţimi pe care încă nu le-ai atins…
Maria Iordănescu este psiholog.
