Primul loc de muncă
Una dintre întrebările curente la interviul de angajare este aceea legată de aşteptările candidatului faţă de noul loc de muncă: cu ce gînduri vrea să ocupe postul oferit. Răspunsul cel mai des întîlnit din partea tinerilor aflaţi în faţa primei slujbe este: „Vreau să învăţ“. În legătură cu el am de făcut cîteva comentarii.
● La prima vedere, răspunsul „Vreau să învăţ“ poate părea iritant pentru angajator – la urma urmei, nu plăteşti pe cineva ca să înveţe, ci ca să ajute la obţinerea profitului – şi dezavantajos pentru candidat, care, în postura de învăţăcel, trebuie să accepte o retribuţie mai modestă. Răspunsul este totuşi un bun început pentru negocierea candidaturii, pentru evaluarea realistă a avantajelor şi dezavantajelor fiecărei părţi implicate: pe de o parte, angajatorul are în faţa lui un viitor slujbaş în care va trebui mai întîi să investească timp şi bani, dar care va deveni un om format în mod adecvat pentru nevoile firmei sale; pe de altă parte, candidatul va trebui la rîndul lui să investească timp şi efort pînă la a se bucura de beneficii, avînd însă un loc de muncă pregătit să îi ofere condiţiile prielnice deprinderii unei meserii.
Tot la prima vedere, pare un răspuns banal, firesc: în fond, un proaspăt absolvent nu poate livra competenţe maxime la prima lui angajare. Şi totuşi, în România, mă tem că există explicaţii mai profunde pentru graba cu care tinerii, altfel aflaţi la vîrsta la care se cred atoateştiutori, îşi recunosc lipsurile şi dorinţa de a le umple cu experienţă: ies de pe băncile liceelor sau ale facultăţilor mult sub nivelul aşteptărilor pe care angajatorii le au. Şcoala românească, măcinată de indiferenţă politică, îşi găseşte cu greu rostul în formarea viitorilor slujbaşi. Tinerii trag după ei goluri masive de informaţii şi deprinderi, de la primele clase pînă la universitate. Aşa ajung economişti care nu ştiu să citească un bilanţ contabil, profesori care habar nu au să închege un proiect didactic, arhitecţi care caută dezorientaţi, într-un plan de casă, nordul şi sudul, ingineri care învîrt în gol şurubelniţa. Puşi faţă în faţă cu responsabilităţi pentru care vor fi plătiţi, tinerii noştri sînt, mai degrabă, temători, nesiguri pe ei şi văd prima slujbă ca pe o oportunitate de a învăţa ceea ce nu au învăţat în şcoli: să facă primii paşi către meseria care le este înscrisă pe diplomă.
Şi, în sfîrşit, tot la prima vedere, răspunsul „Vreau să învăţ“ pare a avea legătură mai curînd cu tînărul candidat şi cu poziţia lui viitoare în firmă decît cu angajatorul. Şi totuşi: a-i oferi unui proaspăt absolvent o slujbă presupune un efort mai mare decît acela de a-i întocmi o listă de sarcini şi de a aştepta randamentul. Pe lîngă computer, pix, hîrtie sau şurubelniţă, trebuie să îi pui la îndemînă un capital de răbdare şi de răgaz: răbdarea de a-i explica greşelile (şi bucuria de a fi văzut că le depăşeşte), răgazul de a se dezmetici şi de a porni la drum, orientat de un model profesional pe care să îl urmeze, ajutat de claritate în cerinţe, de reguli care să îl disciplineze, de evaluări prompte şi la obiect etc. Cu alte cuvinte, primul angajator din viaţa unui tînăr are misiunea deloc uşoară de a-l ajuta pe acesta să treacă de la „Vreau să învăţ“ la „Vreau să fiu ajutat să muncesc eficient“.
Maria Iordănescu este psiholog.
