Despre (in)toleranţa noastră şi a lor
O cunoştinţă îmi povestea, zilele trecute, o scenă petrecută, pare-se, în casa unui francez care găzduia, mărinimos, o familie de refugiaţi: capul familiei, de religie musulmană, îşi exprimă cu voce tare indignarea cînd o vede pe adolescenta familiei gazdă cum se plimbă prin curte îmbrăcată doar în pantaloni scurţi şi maiou. „Îţi dai seama cu ce avem de luptat?“, îmi spune cunoştinţa. „În casă străină, pe teritoriu străin, într-o cultură străină nu s-a putut abţine să facă remarci care vădesc intoleranţa faţă de alte obiceiuri decît cele musulmane.“ Cu alte cuvinte, noi, ăştia de aici, din buricul Europei, trăim în cea mai bună şi mai tolerantă dintre lumile posibile şi va trebui să fim pregătiţi să luptăm cu prejudecăţile şi fundamentalismul oriental.
Siguranţa cu care îi judeca aspru pe ceilalţi m-a dus cu gîndul la „mostrele de toleranţă“ afişate zilnic de mass-media din România.
Spre exemplu, la felul în care sînt primiţi mulţi dintre copiii cu dizabilităţi în şcolile şi grădiniţele din ţara noastră. Sînt daţi afară din clase, se strîng liste cu semnături care să demonstreze că sînt indezirabili, iar nevoile speciale le sînt ignorate: nu au parte, nici ei, nici părinţii lor, de consiliere psihologică, de terapie sau de asistenţă medicală, nu le sînt oferite spaţii sau mobilier şcolar adecvat etc.
Mi-au venit apoi în minte zecile de documentare care vorbesc despre nepăsarea românilor în faţa copiilor de ţigani care scormonesc în gunoaiele de la marginea oraşului, care nu merg la şcoală fiindcă nu au cu ce să se îmbrace, care sînt izolaţi în spatele clasei, din cauza igienei precare etc.
M-am mai gîndit apoi la fata din Vaslui care a fost agresată sexual de cîţiva tineri: a fost umilită luni întregi de comunitatea satului, a fost învinovăţită, ameninţată, şantajată, pînă cînd a fost nevoită să se mute din localitate. Satul întreg o ura fiindcă era victimă. Jurnaliştii au fost la fel de „miloşi“ cu ea: au urmărit-o pînă în pînzele albe, iar chipul ei apărea pe prima pagină, cu titluri de tipul „fata violată n-a luat Bacul“. Zeci de adolescente abuzate preferă să tacă decît să fie expuse acuzaţiilor nedrepte sau etichetărilor în doi peri.
Mi-am adus aminte de felul în care poporul nostru civilizat şi tolerant reacţionează la parada anuală a celor de altă orientare sexuală: doamne în vîrstă care expun pe larg, isteric şi deşănţat, un program imaginar de exterminare a homosexualilor, preoţi cucernici care îi întîmpină pe tineri cu gînduri necruţătoare de pedepsire a păcatului şi cu intenţii crude.
Şi tot înainte de a mă lăsa impresionată de rigoarea „fioroasă“ a religiei musulmane, mi-am adus aminte cum sînt trataţi în şi de către instituţiile din România, dar şi de comunitate, copiii sau tinerii infectaţi cu HIV, tinerii drogaţi, copiii săraci sau proveniţi din familii destrămate, copiii care cerşesc sau adolescentele care au fost victime ale traficului sexual.
Nu vreau să fac nici o comparaţie între Est şi Vest. Mă pune doar pe gînduri cît de repede şi de indignaţi observăm paiul din ochii altora…
Maria Iordănescu este psiholog.
