Dialoguri culturale
Săptămînal apar nenumărate anunțuri despre întîlniri ale unor intelectuali români sau străini cu publicul larg. Și au succes: sute de tineri, și nu numai, vin la conferințe, lansări de carte, festivaluri, mese rotunde etc. Într-o lume pregătită mai degrabă să își rezolve dilemele existențiale prin acumularea de like-uri sau prin cîteva exclamații și indignări postate în mesaje efemere, răgazul pe care și-l ia generația nouă să asculte și să întrebe este mai mult decît surprinzător și benefic.
Particip de ceva vreme la serile culturale organizate de casa de avocatură Țuca, Zbârcea și Asociații, dialoguri în care scriitori, jurnaliști, istorici, filozofi, cercetători propun diverse teme de reflecție unor spectatori de diverse vîrste și formații. E o modalitate prin care firma vrea să își răsplătească angajații pentru efort și profesionalism, dar și un fel de a-și manifesta aprecierea față de statutul intelectual al celor cu care colaborează: tinerii avocați și prietenii lor sînt invitați la dialoguri „altfel“ despre „altceva“ decît profesia practicată.
De fiecare dată cînd văd cît de mulți participanți vin, majoritatea aparținînd generației conectate instantaneu la toate informațiile lumii, îmi vin în minte cîteva întrebări.
De ce vin tinerii la aceste dialoguri? În fond, nimic nu-i stimulează: în școală nu se vorbește mai deloc despre așa-numita „formare continuă“, pe care ar trebui s-o practice, de-a lungul vieții, orice om cît de cît cultivat; instituțiile statului nu dau doi bani, la propriu, pentru a stimula astfel de întîlniri între cei mai buni și cei care vor să le pășească pe urme; mass-media descurajează, prin modelele ignare și strîmbe pe care le propun în breaking news, orice formă de admirație pentru valorile autentice etc. Și totuși tinerii vin, iar această prezență numeroasă ar trebui să pună pe gînduri orice adult care se ocupă de formarea tinerelor generații: în ciuda faptului că pot afla în orice minut un milion de informații despre un milion de subiecte, în ciuda felului „artificial“, îmbibat de megabiți, în care își poartă dialogurile sau relațiile de zi cu zi, tinerii vin și sînt gata să tacă, să asculte și să întrebe, într-o întîlnire față către față.
Cu ce rămîn după astfel de întîlniri? Ce transformări rezonabile te poți aștepta să apară în mintea și sufletul lor, odată plecați din sală și reintrați în vacarmul oferit de societatea românească actuală? La ce le va folosi o oră de tacla despre marile sau micile probleme ale lumii, în comparație cu aparența perenității, sub semnul căreia stau meschinăria și falsul de zi cu zi? Ascultînd diferitele teme propuse de conferențiari, singurele subiecte pe care pot miza că vor avea un efect benefic sînt cele care nasc la rîndul lor întrebări. Care îi scot pe spectatori din gata-făcuturi, din prejudecăți, din comodități soporifice, din certitudini obținute în stare de somnolență. Am văzut și am auzit zeci de lectori și zeci de teme de discuție, din cele mai diverse domenii de cunoaștere. Succes au avut nu cei care s-au străduit să dea răspunsuri beton, interpretări invincibile, răcnete de victorie. Ci aceia care au reușit să rafineze întrebările, așteptările, curiozitățile publicului tînăr. Cei care au reușit să îi oprească, chiar și pentru scurt timp, din goana la care sînt obligați de rutină și urgențe.
Ce rost au astfel de întîlniri? Cum s-ar putea prelungi efectul lor benefic dincolo de timpul acordat întîlnirii și cîteva minute după? De fiecare dată, de-a lungul acestor dialoguri, esențială mi s-a părut nu (neapărat) tema în sine, ci efortul colateral necesar ca acest dialog să decurgă bine: felul în care lectorul își alege tema, felul în care o pune în discuție, ce opinii personale alegem pentru expunere publică și ce trebuie să rămînă în discuțiile private, care este scopul expunerii, în ce fel se inițiază dialogul cu sala și, mai ales, ce „teme pentru acasă“ rămîn. Publicul acestor întîlniri culturale include, la rîndul lui, formatori de copii, într-un fel sau altul: fie că e vorba de părinți, profesori, frați mai mari, coordonatori de practică pentru studenți etc. Îmi imaginez, deci, că multe dintre întrebările de mai sus pot fi bune începuturi de dialoguri fertile între ei și cei pe care îi au în grijă.
Maria Iordănescu este psiholog.
