Credinţă negociată şi supunere din lehamite
Cei mai mulţi dintre părinţii care îşi ţin copiii departe de ora de religie spun că sînt în total dezacord cu felul în care materia cursului este predată în şcoli. Nu toţi fac parte din asociaţii atee feroce, nu toţi sînt împotriva cunoaşterii fenomenului religios, dar nu pot consimţi la obiectivul principal al orei, declarat cu semeţie în toate proiectele didactice ale profesorilor de religie: „La sfîrşitul orei, elevul va fi capabil să îl iubească pe Dumnezeu“.
Un astfel de obiectiv este total nerealist şi grandilocvent chiar şi din perspectiva instituţiei bisericeşti: strădania mea de viitor creştin ar trebui să înceapă cu paşi mărunţi, de cunoaştere, informare, comparare, punere sub semnul întrebării sau al curiozităţii, şi nu cu adeziuni euforice şi amor absolut, care, la vîrste mici, ar putea fi superficiale, fanteziste şi, deci, nerecomandabile.
Dar toate astea sînt fineţuri cu care Patriarhia română nu are vreme să se încurce: ea este vigilentă cu eventualele scăpări eretice ale Ministerului Educaţiei şi cu părinţii scăpaţi din mîna ortodoxiei. Ea mai are de dus bătălii, de hărţuit legi, de semnat protocoale şi de adunat semnături. Patriarhul anunţa victorios, zilele trecute, că majoritatea copiilor s-au înscris la ora de religie. „Are valoare de referendum!“, spunea el, părînd să pregătească excomunicarea celor care nu au semnat.
Legea de înscriere la orele de educaţie religioasă este, zi de zi, măcelărită în fel şi chip: mai întîi, Biserica afirmă că se face cerere o dată pentru toţi cei treisprezece ani de studiu şi că dacă, la un moment dat, elevul sau părintele se răzgîndeşte, atunci fac cerere de retragere. Adică se revine la situaţia anterioară deciziei Curţii Constituţionale. Părinţii protestează. Ministerul Educaţiei pare hipnotizat cu totul în faţa acestui tip de abuz şi dă dreptate, fără lege în mînă, instituţiilor ortodoxe. Mai apoi, decizia Curţii Constituţionale confirmă dreptul copiilor de a nu participa la aceste ore. Drept care, Ministerul Educaţiei ar trebui să le ofere o soluţie pentru petrecerea acestui timp în afara educaţiei religioase: clase, profesori, supraveghetori, activităţi etc. Nimic din toate astea nu se întîmplă: copiii îşi petrec orele ca nişte paria pe holurile şcolilor sau în sălile de sport, supravegheaţi de paznici. Mai mult, cu o rea-credinţă amuţitoare, nu se face măcar efortul ca aceste ore să fie incluse în orar la începutul sau la sfîrşitul lui, astfel încît soluţia să fie la îndemîna părinţilor.
Zilele trecute, un părinte îmi povestea un dialog pe marginea orei de religie, avut cu doamna învăţătoare: după minute în şir de argumentaţie sentimentaloidă în favoarea ideii ca elevul să participe la ora cu preotul, dascălul a pus la bătaie un ultim argument, de data aceasta raţional, pragmatic: „Dacă îl lăsaţi să participe, va lua numai 10 şi asta va conta la mediile anuale“.
Mă întreb: doar asta vrea Biserica Ortodoxă Română? Credinţă negociată, supunere din lehamitea de a te mai lupta pentru drepturile tale, adeziuni semnate din lipsă de spaţiu şi timp sau calcule meschine în vederea mediei finale?
Maria Iordănescu este psiholog.
