Un cenaclu şi atît

Cenaclul Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, a părut, pentru cei ce îl frecventau în perioada comunistă, o alternativă respirabilă la oferta educaţională şi culturală şablonizate, primită

directivele de partid, în şcoli sau instituţii culturale: tinerii se întîlneau la concertele organizate pe stadioane, cu muzică de bună calitate şi neconformă, voci, multe dintre ele, remarcabile, versuri ale marilor poeţi români. Dar se mai întîlneau şi cu urale de sănătate adresate conducătorilor patriei comuniste, cu lozinci strepezitoare şi, nu în ultimul rînd, cu excesele vocale şi emoţionale ale lui Adrian Păunescu, cu prezenţa lui dominatoare, care confisca, agresiv şi sufocant, pînă în cele mai mici detalii, mişcări scenice, replici, linii melodice, program, invitaţi etc. 

În general, cînd se vorbeşte acum despre Cenaclul Flacăra, există două puncte de vedere diametral opuse: unii văd în el o încercare subtilă de spălare a creierelor, de manipulare a adolescenţilor şi tinerilor, deveniţi, prin cînt frumos şi voie bună culturală, mai permeabili la îndoctrinarea comunistă; alţii percep acelaşi fenomen ca fiind o mişcare esenţială de disidenţă faţă de regim, prin care se oferea tinerilor un spaţiu liber de controlul oficial. Ambele puncte de vedere mi se par la fel de riscante, fie şi din simplul motiv că pun pe umerii protagoniştilor poveri mai mari decît au avut, în fapt, de dus. Pe de o parte, demonizarea fenomenului anulează, cu excesivă încrîncenare, faptele agreabile petrecute cu adevărat în serile cenaclului: tinerii ascultau muzică şi versuri bune, cîntau şi dansau laolaltă, din motivele inocente ale vîrstei lor. Lumea în care trăiau acei tineri nu era prea prietenoasă cu visurile, speranţele, dorinţele lor, cu nevoile de apartenenţă la un grup, la o comunitate, cu timpul liber petrecut civilizat cu prietenii. E adevărat: se putea citi Nichita Stănescu şi asculta muzică de bună calitate şi fără Adrian Păunescu. Pentru provincie, însă, în afara marilor oraşe, asta nu se putea întîmpla, decît în regim privat, foarte privat, aproape de samizdat. Pe de altă parte, idolatrizarea lui Adrian Păunescu, transformarea lui într-un înger protector al tinerilor, într-un salvator al culturii în vremuri de restrişte, se izbesc de serioase contraargumente. 1) Au existat mulţi oameni, în spaţiul cultural, care şi-au pus la bătaie libertatea, sub toate formele ei, pentru a pune pe piaţă, pentru a le oferi tinerilor obiecte culturale, de la editări de cărţi sau proiecţii de filme interzise pînă la opoziţia făţişă, periculoasă faţă de distrugerile practicate de comunişti. Omagiile aduse partidului pe scena cenaclului nu puteau fi nicicum interpretate ca fiind un semn de solidaritate cu aceştia. 2) Conflictul poetului cu autorităţile de atunci nu avea ca resort disidenţa acestuia, ci puterea dată de mii de tineri adunaţi pe zeci de stadioane, atraşi de o promisiune falsă: un loc în care vor uita de lipsuri şi restricţii. Acesta a fost motivul pentru care spectacolele cenaclului au fost interzise, şi nu opoziţia faţă de ideologia criminală: liderii comunişti şi-au văzut megalomania periclitată de o altă megalomanie, mai atrăgătoare. 

Rămîne, cred, o singură întrebare privitoare la Cenaclul Flacăra: ce efecte a avut? A născut mişcări culturale sau sociale semnificative? A produs schimbări de drum importante la nivel de generaţie? Din punctul acesta de vedere, cred că Cenaclul Flacăra nu a lăsat în urmă mai mult decît orice altă întîlnire de acest gen: cîteva talente scoase la lumină, niscaiva amintiri private, întîlniri subiective cu lectura şi muzica, nostalgii după anii trecuţi ai tinereţii etc. Un cenaclu şi atît. Restul era propagandă… 

Maria Iordănescu este psiholog.