Datini de Valentine’s Day

Am dat din nou peste unul dintre site-urile comunităţii cadrelor didactice. Şi din nou îmi spun că cel mai mare necaz al şcolii româneşti nu este acela că nu pregăteşte cizmari, ingineri, tîmplari, artişti, marinari foarte buni. Ci că nu formează dascăli onorabili, cu o minimă cultură generală şi profesională. 

Iată cîteva mostre, culese chiar de pe prima pagină a site-ului:

O învăţătoare le propune copiilor de clasa a patra o activitate legată de Ziua Îndrăgostiţilor. Valentine’s Day, cu alte cuvinte. Primul scop declarat al lecţiei este „păstrarea tradiţiei şi datinilor specifice acestei perioade“. Lăsînd la o parte mărgica pleonastică ce împodobeşte nonşalant intenţia educativă, stai şi te gîndeşti: dacă vrea să le păstrăm, înseamnă că le-am avut. Şi dacă sînt datini, înseamnă că le-am avut de la bunicii şi străbunicii noştri. Şi te întrebi: ce datini ni s-au lăsat nouă din moşi-strămoşi cu ocazia celebrării sfîntului din calendarul catolic? Ce obiceiuri care să întărească identitatea naţională a născut în poporul român Valentine’s Day? Dar, mă rog, să trecem la următorul scop educativ al lecţiei despre îndrăgostiţi: „educarea abilităţii de a intra în relaţie cu ceilalţi, a deprinderilor de cooperare între parteneri, stimulîndu-le talentul şi aptitudinile“. Înainte de a te duce cu gîndul prea departe în privinţa talentelor şi abilităţilor cu pricina, afli că, de fapt, copiii vor realiza acest amplu obiectiv „interpretînd cu dezinvoltură cîntece şi confecţionînd felicitări“. Cum se desfăşoară ora: „programul se deschide cu un discurs, apoi se va interpreta cîntecul «Dacă pleci». Apoi se interpretează cîntecul «Fată dragă». Apoi se vor confecţiona felicitări. Programul nostru are şi un final, astfel se va ţine şi un discurs“. 

Un alt profesor ne învaţă cum să avem o „clasă liniştită şi productivă“. Sfaturile curg ca dintr-un regulament de ordine interioară al unei companii multinaţionale aflată la început de drum: „monitorizaţi, lucraţi activ să facilitaţi învăţarea prin monitorizare, creaţi o atmosferă pozitivă, fiţi specific şi sincer cînd lăudaţi un copil“. Articolul profesorului naşte adeziuni euforice: o profesoară ne povesteşte cum le spune în fiecare zi elevilor că este fericită că e împreună cu ei şi că „pe cei mai obraznici îi numesc

“. 

Cum ar fi mai potrivit şi mai potrivit să înceapă prezentarea unui concurs de cultură şi civilizaţie franceză? Cu un citat, cu totul nememorabil, de altfel, despre limbă din Federico Fellini. Aşa face o doamnă profesoară din Caracal, care ne împărtăşeşte din înţelepciunea-i vastă: „cunoaşterea unei limbi străine este întotdeauna un avantaj în orice situaţie“. Eu, una, am dubii că, atunci cînd mă cert cu instalatorul, limba franceză mă poate ajuta în vreun fel: poate doar să îl înjur fără ca el să ştie. 

Lecţie de limba română la clasa a patra, despre Tudor Arghezi. În Power Point, evident. La bibliografie este trecută Wikipedia. Şi primul lucru pe care îl aflăm, odată cu copiii, despre poet este că „Tudor Arghezi a fost o legendă a literaturii române“. Cu ce ocazie, nu ştim. Dar aflăm că acelaşi autor a fost un copil sărac. Şi că „este un model demn de urmat, în special pentru tineri, deoarece a demonstrat un caracter puternic, învăţînd să se descurce singur de la o vîrstă fragedă“. Probabil că dascălul a încurcat

-urile prezentării lui Arghezi cu cele ale prezentării lui Vasile Roaită. 

Pe site-urile comunităţilor didactice pare că nu există (auto)cenzură, cultură, inspiraţie. Există doar certitudinea că ignoranţa capătă valoare atunci cînd este răsfirată sub ochii a mii de cititori. 

Maria Iordănescu este psiholog.