Începuturi de dialog
De la Revoluție încoace, statul român nu a prea avut obiceiul să consulte poporul în privința politicilor de guvernare, deși este o practică des uzitată în țările cu democrații stabile. Înainte de ’89, nici atît. Acesta este motivul pentru care mă bucur ori de cîte ori aud, prin vocea presei, că diverse ministere, în special cel al Educației, decid să-și pună în dezbatere publică intențiile de reformă.
Ca una care s-a născut într-o vreme în care nimeni nu dădea doi bani pe „opinia publică“, ba dimpotrivă, se făceau eforturi serioase ca ea să rămînă una strict privată, mă simt îndemnată să răspund prompt – în grupul meu de prieteni măcar, dacă nu în mass-media – ori de cîte ori instituțiile statului îmi cer părerea despre un anumit subiect. Cea mai recentă inițiativă de dialog cu spațiul public a Ministerului Educației este cea referitoare la programa școlară, respectiv la oportunitatea reducerii numărului de ore alocat unei materii sau a introducerii altora. Cu toate riscurile de rigoare, cred că este benefic acest dialog: în fond, sîntem un stat democratic „tînăr“ și orice îndemn de efort comunitar pentru așezarea lui pe baze solide este binevenit.
Pe de altă parte, tocmai pentru ca acest efort să nu fie în zadar, trebuie luate în discuție și „riscurile de rigoare“ de care aminteam mai devreme. Iată cîteva întrebări care ar putea pune în pericol eficiența dialogului instituții/public.
Orice temă poate fi supusă dezbaterii publice? Spre exemplu, tema „Este binevenită sau nu ora de limba latină pentru formarea elevului de gimnaziu?“. Pentru a răspunde la această întrebare, ai nevoie de anumite competențe specifice: să știi cîte ceva despre limba latină și rolul ei în formarea limbilor moderne, despre etapele de dezvoltare ale unui copil, despre programele școlare și țintele lor educaționale, despre valoarea formativă a orelor de limbi străine etc. Cu alte cuvinte, nu oricine poate aprecia corect dacă materia cu pricina poate fi scoasă sau nu din curriculumul școlar, iar un răspuns public măsurat doar cantitativ nu folosește nimănui.
Ce înseamnă, de fapt, a pune o inițiativă de reformare în dezbatere publică? Se vorbește prea puțin despre metodologia dezbaterii, despre „publicul“-țintă și despre modalitatea implicării lui, despre rezultate și analiza lor. Dacă efortul se rezumă la a afișa pe site-ul ministerului de resort anunțul că sîntem invitați să ne dăm cu părerea, atunci tot acest demers democratic, civilizat, important riscă să degenereze într-o șuetă arbitrară, într‑un exercițiu de „părerologie“. Cred că Ministerul Educației ar trebui să își ia mai în serios rolul său de „formator de formatori“ și să propună niște pași concreți de desfășurare a dialogului cu cei care chiar ar putea ajuta la găsirea unor soluții adecvate. Să organizeze spații și echipe de discuție, să-și direcționeze așteptările către cei competenți, să facă publice, din cînd în cînd, rezultatele confruntărilor etc.
În ce măsură tema supusă dezbaterii atinge problematica esențială a „sistemului“ care trebuie reformat? Altfel spus, ar avea rezultatul ei efectele scontate pentru o schimbare structurală? Iată, de pildă, cum sună, pe scurt, problema pusă de curînd de Ministerul Educației: este „sustenabilă“ reformarea programei școlare, reducînd din numărul de ore alocate studierii limbii române sau latine și introducînd diverse ore de educație civică? S-ar zice că o problemă a școlii de pînă acum, așa cum a fost ea identificată de minister, era timpul prea mare petrecut de copil în preajma mai mult ca perfectului, în comparație cu cel petrecut pentru dezvoltarea conștiinței civice. Or, oricine este cît de cît apropiat de educația școlară știe că neajunsul orelor de limba română nu este numărul de ore, ci felul absolut indigest în care ea este transmisă școlarilor. Și că programa este încărcată, greoaie nu pentru că se studiază o limbă „moartă“ la clasa a VIII-a, ci pentru că informațiile livrate conform programei generale sînt, multe dintre ele, inutile, necorelate transdisciplinar, neorientate către un scop bine definit.
Atunci cînd propui o schimbare atît de importantă precum cea propusă de Ministerul Educației, nu ar fi fost utile și niște studii care să descrie cum a fost situația pînă acum și în ce fel se vor transforma benefic lucrurile după aceea? Nu oricine are la îndemînă astfel de date, or, dacă ele ar fi fost atașate temei de discuție, mă gîndesc că ar fi crescut șansele unui dialog fertil, competent, eficient.
Dincolo de toate aceste întrebări, spun din nou că inițiativa ministerului de a dialoga cu cei care beneficiază de „serviciile“ sale este una benefică. Doar că felul în care a pus-o în practică, ambiguu și repezit, nu pare a da prea multe șanse unui răspuns articulat.
Maria Iordănescu este psiholog.
