O lege clar neclară şi incompletă
Să presupunem că sînt un tînăr de 16-17 ani şi mă aflu faţă în faţă cu legea 217/2015 şi cu dezbaterea pe marginea efectelor ei. Un tînăr, deci, care nu are în biografia proprie efectele directe ale regimului comunist, necum ale celui fascist şi care, aşa stînd lucrurile, nu are altfel de informaţii decît cele livrate de mass-media, biblioteci sau alte instituţii ale statului.
Să vedem ce urmează să înţeleg din ce mi se oferă.
● Este o lege care prin anexarea mişcării legionare la manifestările blamabile de tip fascist aduce o repoziţionare a statului faţă de personalităţi culturale importante din perioada cu pricina, ceea ce poate naşte confuzii, resentimente, frustrări, iritări. Or, acest efect al legii este unul suficient de important ca să mă întreb de ce, înainte de adoptare, legea nu a fost pusă în dezbatere publică, astfel încît dialogul să se poarte pe fapte, mărturii directe, informaţii creditate de istorici, şi nu pe afecte sau pasiuni.
● E foarte bine că statul protejează generaţiile viitoare de orice derapaj spre regimurile totalitare sau criminale de tip fascist. Din cîte ştiu, însă, cu aproape zece ani în urmă, tot statul român a decretat, printr-o declaraţie oficială a preşedintelui României, că şi comunismul a fost o ideologie politică de tip totalitar, respectiv un „regim criminal“. De ce statul oferă protecţie doar pe jumătate? La urma urmei, în lume, dictaturi de tip fascist nu mai există, slavă Domnului, dar cele de tip comunist fac în continuare victime cu sutele de mii.
● E foarte bine ca derapajele ideologice ale marilor personalităţi să fie puse în discuţie. Generaţiile tinere nu au nevoie de statui, sfinţi şi martiri, ci de personaje vii, umane, cu bunele şi relele lor. Dar legea 217, aşa cum este ea acum formulată, dovedeşte o intransigenţă necruţătoare a statului în raport cu biografiile unor personalităţi din cultura română: ai greşit o dată, devii nerecuperabil pentru ţara ta, fie că ai scris un articol incriminabil, fie că ai făcut parte dintr-un guvern de tip fascist.
● E greu de înţeles de ce susţinătorii legii aleg să se lupte cu cîteva articole din ziare îngălbenite de vreme şi cu alte cîteva biografii ciopîrţite de mînia proletară, şi nu cu zecile de site-uri din prezent, cît se poate de virulente şi agresive, de largă inspiraţie neolegionară.
● Şi, nu în ultimul rînd, această lege are la bază condamnări făcute de justiţia unui stat totalitar. Înainte să decidem cine merită sau nu statuie, nu ar fi fost mai înţelept să rejudecăm procesele în cauză şi pe cei condamnaţi, cu adeziunile, faptele şi consecinţele concrete ale faptelor lor? De ce preferăm să adoptăm fără nuanţe etichete falsificate de „exigenţele“ „luptei de clasă“?
Pe de altă parte, din partea celor care critică legea s-au auzit mai curînd indignări şi ohtături decît trimiteri autorizate la documente şi biografii. Cred că pentru memoria lui Petre Ţuţea, spre exemplu, prioritare nu sînt statuile şi nici discursurile înflăcărate. Ci curăţirea ei de preluările abuzive, analfabete, resentimentare de către mişcări neolegionare. Chipul scriitorului apare, adesea, generaţiei tinere, deformat nu de o lege concepută nătîng, ci de zelul incult al celor care îl idolatrizează inadcvat.
Sînt, după cum spuneam, un tînăr de 16-17 ani, care citeşte legea 217. Şi mă întreb: am voie sau nu să îmi exprim admiraţia faţă de Constantin Noica? Iar dacă o fac, nu se cheamă cumva că „promovez“ mişcarea legionară?
Maria Iordănescu este psiholog.
