Mici criminali pentru marile ecrane

Am văzut

Un film de mare succes internaţional, cu încasări de milioane de dolari, obţinute de la milioane de spectatori. Este o poveste despre o lume imaginară, în care frica şi teroarea sînt legile sub care stau vieţile a mii de oameni. Pentru că au îndrăznit să se revolte împotriva stăpînirii, ei sînt pedepsiţi astfel: în fiecare an, prin tragere la sorţi, din rîndul lor sînt aleşi copii sau adolescenţi care trebuie să lupte unii cu alţii pînă cînd rămîne unul singur, învingătorul, care va avea parte de o viaţă prosperă. 

Filmul este prezentat ca fiind unul pentru copii. Film de aventuri. Cu suspans, cu binele care învinge răul, în fine, cu tot tacîmul. Un film „distractiv“. Un film pe care, vorba unui psiholog american, nu ar trebui să ne fie teamă să îl prezentăm copiilor, fiindcă aceştia ştiu să facă diferenţa dintre realitate şi imaginar. Eu cred însă că filmul şi succesul lui impresionant ar trebui să ne pună pe gînduri. Iată cîteva motive. 

1)  Pe durata a trei sferturi din film ne sînt prezentaţi 12 copii şi adolescenţi care se căsăpesc între ei, cu mijloace din ce în ce mai sofisticate, mai crude, mai ingenioase: săgeţi, albine modificate genetic, fructe otrăvitoare, cîini fioroşi, cuţite înfricoşătoare. Minute întregi curg pe ecran chipuri şi trupuri tinere torturate de ucigaşi, chipuri şi trupuri tinere violente, gata să sară la beregata unui congener. 

2) Luptătorii mici sînt antrenaţi să ucidă de „experţi“ adulţi, pentru distracţia adulţilor: lupta pe viaţă şi pe moarte a copiilor este transformată într-un program de televiziune cu audienţă largă, în care cinismul şi cruzimea stîrnesc ropote de aplauze şi hohote de rîs. 

3) Părinţii celor trimişi în luptă nu au nici cel mai mic gest de revoltă: asistă, fără urmă de împotrivire, la loteria care le transformă fiii sau fiicele în victime sau ucigaşi, la felul în care unii sau alţii sînt omorîţi pe cîmpul de luptă. Par cu totul anesteziaţi în faţa răului, lăsîndu-şi, resemnaţi, copiii să joace rolul odios impus de stăpînire. 

4) Dar poate cel mai important motiv pentru care cred că filmul ar merita o reflecţie mai profundă decît cea acordată unui oarecare film de aventuri de sîmbătă seara este acesta: lumea distopică prezentată pe ecran nu este chiar aşa de imaginară. Nu e chiar atît de departe de cea în care trăiesc copiii noştri astăzi. În lumea reală, moartea violentă este „la îndemîna“ copiilor noştri: au la colţ de stradă arme, droguri, informaţii, reţete de ucis, desene animate sau jocuri pe computere în care scopul final este exterminarea celuilalt. Ştirile despre copii ucigaşi în serie, despre morţile lor violente sau despre abuzurile la care sînt supuşi, aici ori aiurea, ţin prima pagină a mass-media, împreună cu tot soiul de detalii terifiante. 

Poate am îmbătrînit. Poate că nu toate filmele sau poveştile pentru copii trebuie să aibă un răspuns verosimil la întrebarea: „Ce învăţăm noi bun de aici?“ (deşi pe vremea mea…). Sau poate şi basmele tradiţionale conţin episoade şi personaje greu digerabile. Sau poate că asemenea filme nu sînt făcute pentru copii. Şi atunci, îmi vine să spun: grozavă distracţie ne-am mai găsit noi, adulţii. Exact ca personajele din film. 

Maria Iordănescu este psiholog.