Compuneri la Murfatlar
Ce mai fac dascălii noștri? Care le mai sînt preocupările, temele de reflecție, planurile pedagogice? Găsim răspunsul pe site-urile unde profesorii și învățătorii din România vor să împărtășească din experiența și înțelepciunea lor.
Comuna Band din Mureș are un „Festival de datini și obiceiuri (sic!) de iarnă“ pentru preșcolari. Foarte frumos! Citind, însă, prezentarea evenimentului, îți dai seama că limba română corectă nu e trecută în lista valorilor care merită osteneala să fie păstrate cu sfințenie pentru generațiile următoare. Precizez că ortografia, punctuația și coerența sau, mai bine zis, absența lor aparțin autorilor: „Acest festival, viabil prin strădania doamnei director prof. înv. preșcolar Mărginean Ana a adunat și în acest an un număr impresionant de preșcolari de la 9 grădinițe de pe cîmpie. Doamne, cîtă candoare și inocență în aceste mici vlăstare care au nins peste noi atîta bucurie transmițîndu-ne dragostea lor pentru pruncul Iisus! Un paradis de pace și liniște sufletească ne-a umplut inimile contaminîndu-ne și pe noi cei prezenți care nu ne-am putut abține să nu intonăm unele versuri ale colindelor atît de dragi nouă românilor. Toți copilașii au fost răsplătiți cu covrigi (…)“.
Orașul Murfatlar este sărbătorit de elevii din clasele primare ai unei școli locale. Pe acordurile melodiilor „Hai, Dunărea mea“ și „La cramă la Murfatlar“, ei au realizat desene și colaje, compuneri și poezii. Pentru necunoscători, am să citez cîteva versuri din cîntecele mai sus amintite, folosite ca sursă de inspirație pentru creații școlărești: „Frunzuliță de arțar, la cramă la Murfatlar / Cît ai bea tot ai mai bea / De la ea n-ai mai pleca / Vinu-i bun, pastrama-i bună / Pleci acas’ seara pe lună / Oboseala stă pe burtă (așa se aude în varianta de pe YouTube) / Picioarele nu te-ascultă…“.
Oră de educație civică la o altă școală. Tema – fierbinte, de mare actualitate: corupția. Elevilor, împărțiți în diverse grupe profesionale, li se cere să „presteze“ activități care să evidențieze abordarea multidisciplinară a temei: printre ele, să compună o poezie sau să facă un tablou care să ilustreze felul în care românii iau sau dau șpagă.
Lecție de istorie: războaiele daco-romane. Dascălul formulează întrebări care să îi ajute pe copii să empatizeze cu cei de aceeași vîrstă, martori ai evenimentelor de acum două mii de ani: „Ce drepturi fundamentale le-au fost încălcate copiilor prin aceste războaie? Cum i-ați fi ajutat pe copiii daci dacă ați fi trăit în acele vremuri?“
Portret al dascălului ideal, schițat… de el însuși. Ca de obicei, discursul autoreferențial se pierde cu firea. Emoția puternică izbăvește de povara de a face acordul între subiect și predicat și de a nu pune virgulă între ele, iar revelația datoriei sfinte ocultează traseul firesc dintre punctul de plecare și rostul final al mesajului: „Cred că sarcina de profesor, necesită anumite calităţi fără de care acestia nu îşi poate îndeplini misiunea. (…) Aura pe care o împrăștie în jurul său ca o binecuvîntare, aromele irizate în evantaiul de culori risipite cu generozitate în foşnetul păduratic al toamnei şi alte metafore roditoare care i se cuvin DASCĂLULUI justifică deplina încredințare pentru elogiul adus Dascălului de Vocaţie“.
Alt eseu, același delir: „Educația antepreșcolară – perspective“, perspective carevasăzică că nu le are, dată fiind ceața densă ce învăluie textul educatoarei: „Relaţia grădiniţă-familie-comunitate este bine reprezentată de strînsa colaborare dintre cele trei planuri ce se influenţează şi determină, sistematic, realizîndu-se, astfel, o simbioză între factorii devenirii umane: ereditate-mediu-educaţie. Pe de o parte, grădiniţa, (sic!) colaborează cu membrii familiei, părinţii, sub tutela comunităţii, prin parteneriate cu medicul de familie sau cu agentul din primărie, care răspunde de evidenţa populaţiei, pentru realizarea unui recensămînt al copiilor nou-născuţi, pe care îi va prelua grădiniţa, pe de altă parte, familia şi comunitatea sprijină interacţiunea dintre copil, grădiniţă şi educator sau educatoare, încă de la cele mai mici vîrste, prin activităţi de interacţiune cu grădiniţa, locul de joacă sau cu ceilalţi copii mai mari ai comunităţii, care deja frecventează instituţia preşcolară“. Totul e foarte limpede.
Inevitabil, ne apropiem de un sentiment drag școlii românești: iubirea de țară și tribulațiile pe care le naște. Un dascăl care pregătește sărbătorirea Zilei Naționale frăgezește inimile elevilor săi cu un discurs emoționant. Iată finalul, din care ne putem lesne imagina și restul: „România e un colț de rai, unde pînă și frunzele vorbesc despre dragostea acestei patrii, în care pînă și soarele strălucește românește“. Carevasăzică, în fiecare țară soarele strălucește dialectal. Poate, totuși, un pic de „globalizare“ n-ar strica. Ceva de genul: „Străluciri din toate țările, uniți-vă!“
Maria Iordănescu este psiholog.
