Între speranţe şi dezertări
Două scrisori au ajuns, în ultima vreme, în atenţia presei: una este a unui student la Medicină, iar cealaltă a unei eleve de 14 ani dintr-o comună ialomiţeană. La prima vedere, par asemănătoare: doi tineri, aflaţi la început de drum, sînt supăraţi pe statul român şi pregătiţi să îi facă reproşuri amare, cu referire la două zone cenuşii ale societăţii româneşti: sănătatea şi educaţia. Dar asemănările se opresc aici. Să le luăm pe rînd.
Primul vorbeşte despre viaţa de student medicinist, despre perspectivele profesionale nici măcar gri pe care le are în România, despre mizeria din spitale şi din viaţa doctorilor. Tonul este unul virulent, iar resentimentele ţîşnesc fără urmă de cenzură: „cocină de spital“, „scandalul boşorogilor îndoctrinaţi“, „mediocru de specialist în România“, plicul primit în buzunar „e un fel de prostituţie, au făcut-o să trăiască“ etc. Vorbeşte mai apoi despre sacrificiile pe care le face un student la Medicină şi despre pericolele care îl pîndesc la tot pasul: ore lungi de studiu şi cercetare, viaţă socială zero, instrumentar deficitar, probabilitatea ridicată de a se infecta de la ustensile nesterilizate corect, agresivitatea pacienţilor, sărăcia etc.
În a doua scrisoare, Andreea Mihail, o elevă din Adîncata, Ialomiţa, atrage atenţia autorităţilor locale asupra unei probleme grave a educaţiei din întreaga ţară: abandonul şcolar din cauza sărăciei. Copiii sînt trimişi la muncă sau folosiţi pentru supravegherea fraţilor mai mici. Părinţii nu au bani să le cumpere rechizite, haine, abonamente pentru transport. Andreea îşi priveşte îngrijorată colegii obligaţi să trăiască în afara şcolii şi cere ajutor celor care ar putea remedia situaţia. Iată cum se încheie scrisoarea ei: „Consider că ceva trebuie schimbat în această lume cu privire la educaţie, deoarece aceasta este lăsată în ultimul timp pe ultimul loc. Lumea trebuie să prindă curaj, iar copiii să înţeleagă care este adevărata importanţă a educaţiei. Aş avea mult de schimbat în comunitatea mea, dar nu numai. Toţi avem dreptul la EDUCAŢIE! Solicit ca dumneavoastră, oameni ai legii, să luaţi cea mai bună decizie. Cu stimă şi mult respect…“
Cuvintele celor doi sînt două posibile reacţii, la fel de îngrijorătoare, în faţa lipsurilor din educaţie şi sănătate: pe de o parte, un copil de 14 ani, apăsat de poverile comunităţii în care trăieşte, le vorbeşte autorităţilor în locul adulţilor care ar fi trebuit să o facă; pe de altă parte, un tînăr, încărcat de furie şi neputinţă, trînteşte uşa în nas oricărui concetăţean care ar putea să spere într-o zi că va fi tratat altfel în spitalele româneşti. Educaţia şi sănătatea din România nu au parte nici de legi, nici de bani, nici de reformă, nici de interes. Ele se mişcă de ani buni între cele două scrisori, între cele două sentimente, între cele două iluzii: speranţe şi dezertări, iniţiative şi nepăsări.
Andreea are 14 ani, iar scrisoarea ei îndeamnă la suflecat mînecile şi la apucat de treabă. Ar fi păcat ca peste şase-şapte ani să ne trimită din Germania o scrisoare precum cea a tînărului student.
Maria Iordănescu este psiholog.
