Olimpici în ciuda şcolii româneşti
De cîte ori vorbesc/scriu despre pagubele învăţămîntului românesc există destule voci tăioase şi patriotice care mă trag de urechi amintindu-mi de medaliile, nu puţine, ale elevilor români la olimpiadele şcolare. Am citit şi eu despre cîteva asemenea exemple, altfel extraordinare, de elevi extrem de harnici, inteligenţi şi conştiincioşi, îndrumaţi de dascăli pasionaţi şi bine pregătiţi să întreţină şi să formeze talente de anvergură internaţională, şi asistaţi de părinţi dispuşi să-şi sacrifice timp, bani, şi răbdare ca să le ofere fiilor şi fiicelor perspectivele unei cariere excepţionale.
Şi totuşi:
● Cred că meritul nu aparţine şcolii româneşti în general, ci, în primul rînd, copiilor, părinţilor şi dascălilor care reuşesc astfel de isprăvi pe cont propriu. Ministerul Educaţiei, aflat în colaps de 25 de ani, nu este îndreptăţit să-şi anine la rever medaliile olimpice, atîta timp cît nu există în preocupările lui un program bine pus la punct pentru susţinerea elevilor pasionaţi de o materie sau alta, cu înclinaţii şi aspiraţii excepţionale. Cum ar trebui să arate un astfel de program? Sînt cîteva cuvinte-cheie care l-ar putea descrie: bani pentru studiu şi ore suplimentare lucrate de elevi şi profesori, crearea unor spaţii specializate pe diverse discipline, în care olimpicii să-şi exerseze talentul şi, eventual, să se cunoască şi să se confrunte cu alţii asemenea lor, burse pentru formări în străinătate acordate atît copiilor, cît şi adulţilor care îi antrenează, modificarea programului de lucru al profesorului, astfel încît să fie stimulat să acorde o atenţie deosebită celor cu înclinaţii speciale etc. Nimic din toate acestea nu există: fiecare caz special prezentat de mass-media vorbeşte pe lungi pagini despre sacrificiile pe care le fac dascălii din timpul şi banii lor pentru a-i putea ajuta pe elevi să obţină medalii, despre recompensele rare venite dinspre stat doar în campaniile electorale, cînd te miri ce ministru sau şef al Guvernului se fotografiază cu mîinile pe creştetul copiilor, despre dorinţa, de multe ori neîndeplinită, a părinţilor de a fi ajutaţi să le ofere copiilor ceea ce le trebuie pentru a-şi transforma pasiunea şi talentul în profesie. Aş spune, deci, că avem olimpici
şcolii pe care le-o oferim, şi nu ca
al ei.
● Numărul de olimpici naţionali sau internaţionali poate fi inclus în standardele de evaluare ale unei şcoli bune, performante. Dar nu poate fi singurul şi nici cel mai important: şcoala este creată şi susţinută de stat pentru tot copilul, fie el strălucitor la matematică sau la însăilat mărgele pe un fir de aţă. Societatea matură, civilizată, va măsura eforturile şcolii şi va propune reformarea ei după felul în care proporţia covîrşitoare de tineri ieşiţi de pe băncile ei vor fi în stare sau nu să îşi găsească locul, profesia, rostul. Or, învăţămîntul românesc este departe de a avea asemenea efecte.
● Rostul şcolii este acela de „a sta pe aproape“ în momentele decisive din viaţa oricărui învăţăcel şi de a-i oferi sprijin, şi nu acela de a-i „încălzi muşchii“ pentru competiţii glorioase. O şcoală bună este aceea care are rezerve nemăsurate de răbdare, informaţii, întrebări, răspunsuri pentru fiecare copil care nu reuşeşte să treacă de examenul de clasa a VIII-a sau de bacalaureat.
Maria Iordănescu este psiholog.
