Scrisori către cei de lîngă noi
De ceva timp încoace, una dintre formele de dialog public care au luat amploare este aceea a scrisorilor deschise către diverse autorități. Vorba vine dialog, fiindcă, de obicei, scrisorile lansate în mass-media au rareori un răspuns de la destinatar: ele circulă, mai ales, ca un lung monolog, însoțit de „coruri“ de opinii pro sau contra, monolog care se pierde în vacarmul general al nemulțumiților. Sigur, cauzele insuccesului acestei forme de solicitare sînt multiple: autoritățile nu au exercițiul comunicării cu societatea civilă, problema pusă pe tapet e complexă și, vorba filmului, are multe aspecte, autoritatea morală sau profesională a „expeditorului“ nu este tocmai fără fisură, scrisoarea este confiscată politic sau mediatic etc. Dar ar mai fi încă un motiv, cred eu, destul de important pentru care scrisorile nu au efectul scontat: poate că destinatarul nu este ales corect. Și am să mă explic în cele ce urmează.
În general, scopul unui apel este acela de a solicita o modificare, o rectificare a normelor, a regulilor sau a efectelor lor, pentru a îndrepta ceea ce în opinia apelantului este incorect, strîmb, defectuos. Pe scurt, se cere o schimbare. De obicei, destinatarul este cineva de la vîrful ierarhiei, nu fitecine, ci însuși președintele, ori premierul, ori ministrul. Cu alte cuvinte, părerea mai tuturor expeditorilor de scrisori deschise este că schimbarea stă strict în mîinile, puterea și conștiința altcuiva. Prin însăși această formulă de selecție a destinatarului, expeditorul se exclude automat din rîndul celor care ar putea pune umărul la deblocarea unei frîne, la repararea unei defecțiuni, la soluționarea unei probleme. Se exclude pe el și pe cei din categoria lui. Pînă acum, nu am văzut, nu am citit și nici nu am auzit de vreo scrisoare adresată pe „orizontală“: toate pornesc pe „verticală“ și, toate, în cele mai multe cazuri, privesc foarte sus, „la polul plus“. Altfel spus, îndemnul subînțeles este „Haideți, faceți!“ și foarte rar „Haideți să încercăm să facem!“.
Am citit nenumărate scrisori adresate ministrului Educației, oricare ar fi fost el de-a lungul timpului, pe diverse probleme, rezonabile sau nu. Dar nu am văzut, spre exemplu, pînă acum, o scrisoare a unui rector către alți rectori și către toate cadrele academice, în care să le ceară să nu se mai lase cumpărați de neica-nimeni doritori de titluri de doctori, de pușcăriași care vor să-și reducă timpul de penitență, de politicieni care promit vacanțe în locuri exotice pentru o semnătură pe diplome false.
Mai departe, ar fi importantă, cred, o scrisoare a șefilor de sindicate din învățămînt care să ceară „sindicaliștilor“ mai multă preocupare pentru studiu continuu, mai multă inițiativă proprie, mai multă atenție la conduita profesională și la consolidarea pregătirii pedagogice.
Ar fi interesantă o scrisoare a directorilor de școli, care să-și cheme colegii la dialog pe marginea criteriilor de evaluare propuse, de obicei, la pachet cu majorările salariale, pe tema curriculum-ului școlar sau a programului ideal pentru elev, și nu pentru norma didactică.
Ar mai fi de așteptat, poate, o scrisoare a părinților adresată tuturor celor care au copii și care să deschidă subiectul atît de spinos al subfinanțării educației, al sărăciei din școli și din casele școlarilor, propunînd organizarea unor acțiuni care să aglutineze eforturile particulare, solitare, într-un efort comun pentru obținerea de sponsorizări, pentru susținerea financiară a educației.
Nu am văzut pînă acum – și poate că i a venit timpul – o scrisoare a profesorilor, care să amendeze punctual derapajele propriei bresle: mită, indecență, abuz, ignoranță, indiferență, derapaje semnalate de presă cu titluri mari, de scandal.
Poate că problemele învățămîntului s-ar mai descîlci și dacă studenții le-ar scrie liceenilor despre dificultățile, dar și bucuriile pe care le aduce viața petrecută pe băncile facultăților sau dacă profesorii de gimnaziu le-ar vorbi învățătorilor despre lipsurile din bagajul cu care elevii trec de învățămîntul primar.
Ceea ce vreau să spun este că sîntem obișnuiți să primim ordine de la centru. Să așteptăm mereu rezolvarea problemelor de undeva din afară. Să invocăm „sfere înalte“ și zone de influență. Și nu să căutăm în noi și în preajma noastră soluții, să nu participăm la ele. Și mi-e teamă că această meteahnă o transmitem și generațiilor viitoare: tinerii scriu, după modelul adulților, zeci de scrisori deschise și amare, pline de nemulțumiri şi de eșecuri ale sistemului și ale țării, înainte de a vorbi despre încercări proprii sau despre soluții care depind de ei. Văicăreli avem acum, văicăreli vom avea și în viitor.
Maria Iordănescu este psiholog.
