Dialoguri reale despre comunicări virtuale
Vremuri agitate pentru internauţi, feisbuchişti, blogări. Pe de o parte, Umberto Eco aruncă pe piaţă un verdict nemilos la adresa lor: „Reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care pînă acum îşi exprimau părerea doar în baruri, în faţa unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunităţii“. Pe de altă parte, scriitori şi sociologi, precum Daniel Cristea-Enache sau Marian Preda, vorbesc despre reţelele de socializare şi forumuri ca despre o şansă de recuperare a adevărului, a solidarităţii, a unui spor de informaţie şi competenţă.
Mă gîndesc că acest dialog despre rolul şi rostul comunicării online, cu avantajele şi pagubele ei, ar trebui să se desfăşoare mai ales în contact cu comunităţile de adolescenţi şi tineri. Din mai multe motive: fiindcă viaţa lor pare să se desfăşoare din ce în ce mai mult între două
-uri şi trei emoticoane; fiindcă numai împreună cu ei, şi nu împotriva lor, putem spera ca spaţiul online să devină un loc respirabil, civilizat, în mai mare măsură decît este acum; fiindcă mi se pare neproductiv să bombănim acrit, noi, adulţii, împotriva unei lumi care oricum va să vină şi cu care va trebui, de bine, de rău, să coexistăm.
Mi s-ar părea foarte interesant să aflu răspunsul „practicanţilor“ la o grămadă de probleme pe care mie, uneia, Facebook-ul, forumurile mi le ridică. Spre exemplu: ce le aduce nou comunicarea virtuală faţă de cea reală sau faţă de informaţiile pe care le obţin de pe Google? Există reguli de comunicare online, iar dacă nu, li s-ar părea necesare? Reuşesc să fie fermi şi să sancţioneze prompt derapajele pe care le constată sau se tem de rejectarea din grup? Pot fi cu adevărat minciuna sau calomnia înfrînte de solidaritatea în numele adevărului sau asta e o iluzie, atîta timp cît Internetul, precum se ştie, are memorie de elefant şi va păstra toate detaliile urîte ale felului în care a fost metabolizată informaţia falsă? Cum te poţi apăra de riscurile comunicării virtuale? Cum poţi reuşi să separi falsul de autentic, ştirile denaturate de cele exacte etc.? Ar fi cumva necesare mecanisme de cenzură a ideilor exprimate în spaţiul virtual sau, dimpotrivă, libertatea de exprimare trebuie susţinută cu orice preţ, fiindcă are ea însăşi mecanisme de autoreglare în faţa derapajelor? Există pericolul dictaturii libertăţii de opinie, care anulează sau relativizează, prin miliardele de postări ale celor mulţi, portrete singulare, replici competente, prejudicii individuale, aduse de minciuni sau calomnii? Riscă spaţiul virtual să înece ca într-un ocean ierarhii, principii, valori? Şi dacă da, ce pierdem şi ce cîştigăm? Ce
le place internauţilor în felul în care se comunică astăzi pe net? Se simt ei cu adevărat mai puţin singuri cu 300 de prieteni virtuali? Au încercat să intre în alte grupuri de prieteni, în afara comunităţii lor, şi dacă da, ce bariere au fost nevoiţi să înfrunte etc.?
Am pagină pe Facebook, destul de firavă. În mare parte, mă bucur de ceea ce găsesc pe ea: imagini cu copii de la o şcoală din Ploieşti, caricaturi şi imagini vintage, trăsnăi din viaţa urbană. Dar primesc şi bancuri proaste despre religie, chemări insistente să lupt pentru cauze care sînt departe de preocupările mele etc. Acestea sînt momentele în care îmi spun: nu-i de mine, nu sînt obişnuită ca în ograda mea, ca să zic aşa, să fiu obligată să ascult, să citesc sau să văd lucruri care mă irită. Şi totuşi, nu-mi vine să renunţ: sînt om şi nimic din ceea ce e virtual nu îmi este străin.
Maria Iordănescu este psiholog.
