Mi-e greu să împărtășesc optimismul care vor să devină părinți. Dar îi admir cu atît mai mult pe toți cei care au puterea să creadă. Să o ia de la capăt în numele și pentru urmașii lor.
Tot dintr-o serbare dedicată momentului 24 ianuarie 1859, am păstrat o concluzie simplă, la îndemînă, care înlătură orice dubii: „Cînd e pace şi iubire, / Parcă ceru-i mai senin, / Cînd e pace şi iubire, / Soarele este ROMÂN.“
La auzul veștii că vechii directori pot fi numiți din nou, multe inspectorate din țară au raportat că noii directori au renunțat la posturi în favoarea celor dintîi. În acest context, întrebările esențiale ar fi: de ce nu se înghesuie dascălii să ocupe posturi de conducere, de ce generațiile (mai) tinere nu dau buluc către un post care le-ar conferi o vizibilitate și o carieră mult mai motivante, de ce se tem toți ca dracul de tămîie de o atît de onorantă răspundere?
Moșul e numai bun să îl bată măr pe Barack Obama, președintele Statelor Unite ale Americii. De ce? Nu ni se spune. Știm doar atît, că amîndoi nu pot încăpea pe aceeași planetă, unul dintre ei trebuie să moară.
Există un singur fel în care acest joc poate produce fericire copiilor: dacă îi convingem că rațele împușcate măcăie de plăcere. Ceea ce e puțin probabil, în lumea reală.
Nu cred în indiferența tinerilor față de viața cetății. I-am văzut pe mulți dintre ei implicați în mișcări sociale, în organizații de binefacere sau de construcție a unui proiect comunitar, în dezbateri pe teme care privesc școala, drepturile omului sau drepturile studenților, reformarea clasei politice, emigrarea sau găsirea unui rost în țara natală. Sînt puțini? Sînt tot atît de mulți ca maturii care sînt îngrijorați de viitorul lor.
Mă bucură tot ce n-am avut noi: clase colorate vesel, preocuparea profesorilor pentru gîndurile necenzurate și nedisimulate ale elevilor, băncile așezate în semicerc, manualele electronice, informația care circulă nestingherită de prejudecăți sau statut social, nonșalanța relației profesor-școlar, dezbaterile despre ce ar trebui să știe un copil la diverse vîrste, despre temele pentru acasă sau despre uniforme, materialul didactic care invită la dialog și stimulează imaginația, site-urile profes
Un profesor dă lista clară a contraindicațiilor în materie de lectură: „Lectura nu trebuie făcută la voia întîmplării. Nu o să începem în nici un caz să-l citim pe Goethe în original cîtă vreme nu-i cunoaștem temeinic pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, care sînt mai legați de sufletul nostru, ne deschid ochii și inima către celelalte piscuri ale artei literare mai bine decît oricine.“
Lucrurile merg, de bine, de rău, doar datorită unor inițiative și eforturi private, insulare: cîte un ONG mai încăpățînat, cîte o comunitate de părinți destoinici, cîte un grup profesoral de toată isprava, vreun ministru mai îndîrjit sau vreun director de liceu mai bine pregătit.
Aștepările disproporționate pe care le avem de la copiii noștri, așteptări venite mai curînd pe linia lui „ți-am dat tot“ decît pe aceea a lui „ți-am dat tot ce pot“. Din prima variantă decurge „trebuie, deci, să faci tot“, din a doua, „faci cît poți“.
Nu ar trebui să ne propunem scopuri atît de înalte precum acela de a achiziționa nimburi de sfinți și de a ne vedea chipul la loc de cinste pe zidurile unor biserici. Putem începe cu ținte mai mărunte, de pildă, aceea de a citi cum se cuvine cărțile sfinte. Și ceva pe lîngă ele.
Cazul de la Pitești este binecunoscut opiniei publice: elevii unei școli au protestat, împreună cu părinții, împotriva menținerii în clasă a unui elev cu probleme de comportament. S-a ajuns la declarații enorme: „Vreau să îmi împlinesc visele“, „Vreau să fiu respectat“, „Vreau să fiu în siguranță“ scria pe foile ținute de copii.
Acesta este încă un articol despre doamna Ecaterina Andronescu. „După opinia mea, în toată lumea, educaţia a devenit centrul preocupărilor tuturor politicienilor, pentru că toţi realizează că fără resurse umane poţi să ai cele mai perfecţionate maşini de pe pămînt, sau nu le ai nici pe ele, pentru că şi ele reprezintă creaţia omului, dar fără resurse umane nu poţi să ai dezvoltare.“
Doamna Andronescu nu este o naivă visătoare, preocupată de idealurile școlii românești: directorii trebuie să fie aleși după ce trece guvernul de tehnocrați și, în sfîrșit, vine partidul protector la putere. Ca să știe cu toții de cine „atîrnă“.
Cum se naște pasiunea în mintea și inima unui copil? Pasiunea aceea care îți transformă definitiv viața, căreia ești pregătit să îi subordonezi ani, sentimente, oameni?
Două personaje foarte cunoscute ale vieții publice autohtone, o cîntăreață și o jurnalistă, au dat pe site-urile de socializare cîteva „comunicate“ importante despre relația cu două sisteme publice de stat: școala și sistemul medical.
Nu știu la ce folosesc. Nu știu dacă ele sînt o sarcină venită de sus, de la minister. Nu știu dacă ajută la obținerea unor gradații sau recompense salariale. Dar știu că multe dintre ele nu ajută la nimic.
Textele cadrelor didactice de așa-zisă cercetare psihopedagogică, cele care ar trebui să aducă cele mai importante contribuții personale în domeniu, sînt și cele mai slabe din punct de vedere al conținutului, dar – vai! – și al exprimării.
Ştiu că există multe, foarte multe cadre didactice excepționale, știu că există grupuri profesionale care au probleme mult mai mari în exercitarea profesiei, știu că trăim vremuri în care autoritatea didactică este vulnerabilizată de incompetența adunată în 25 de ani de ministeriate proaste etc.
Prima întîlnire a unui copil cu un text ar trebui să fie una în care să descopere plăcerea, bucuria cititului, și nu plictiseala unor algoritmi de lectură.
Nota 7 pentru promovarea examenului de titularizare nu este cumva prea mică? În fond, dacă scazi din nota asta punctul dat din oficiu, ar rămîne de acoperit de către profesor 6 puncte, ceea ce ar însemna ceva mai mult de jumătate din punctajul maxim.
Nu se spune un cuvînt despre greutățile pe care le întîmpină ei sau copiii pe care îi au în grijă, despre tonele de hîrtii pe care le au de completat inutil, despre tavanele care le cad în cap sau despre veceurile nefuncționale, despre abandonul școlar sau despre banii pe care îi cer părinților pentru „materiale auxiliare“, despre manualele proaste și puține etc.
Se dau subiectele și imediat începe vînzoleala orală, scrisă, electronică în care se iau la puricat și „evaluat“ toate subiectele și baremele, cu o rîvnă care ar fi fost mai de folos în timpul anului școlar decît acum, la spartul tîrgului.Doar prilej de învîrteli, calcule, bîlbîieli și bombăneli.
Primele informații care îți apar pe Internet despre centrele de plasament din România sînt cele privind abuzurile comise de angajați asupra copiilor: „Un caz șocant a ieșit la iveală la Centrul de plasament din Oradea, după ce copiii de acolo s-au plîns psihologului că sînt agresați și abuzați sexual.“
Revin la site-ul cu teme din lumea școlii și rezolvările lor, site-ul brainly.ro. Citind conversațiile care se nasc din rugăminți și favoruri, întrebări și răspunsuri, nedumeriri și explicații, lumea școlii îmi pare din ce în ce mai îndepărată și de rostul ei, dar și de rostul viitor al copiilor.
Am mai scris despre site-ul brainly.com (și probabil voi mai scrie): este una dintre cele mai importante rețele sociale dedicate învățării și temelor pentru acasă, o rețea care are filiale în 35 de țări şi este accesată, lunar, de peste 60 de milioane de elevi.
Maria Olaru să comunice cu antrenorii, antrenorii să explice că au vrut doar binele, sînt toți oameni buni, cu care ne mîndrim, e păcat să nu ajungem la înțelegere. Venim toți în același studio și ne împăcăm.
La loc de „cinste“ stau vorbele doamnei ministru al Tineretului și Sportului, Elisabeta Lipă: „Și, chiar dacă ar fi fost adevărate, informațiile nu trebuiau tipărite pentru că «alungă copiii de la gimnastică». (…) Nu aveau ce să caute aceste pasaje, era bine să nu fi apărut în carte! Și chiar dacă am fost lovită, eu nu o să spun!“
Scandalul a pornit de la un text din Adevărul, în care psihologul Mihai Copăceanu își exprima dezaprobarea cu privire la felul în care niște copii erau utilizați în piesa Faust, pusă în scenă de Silviu Purcărete.
Clientul grădiniței nu este, așa cum ar putea crede cineva fără prea multă carte și inimă, copilul, ci buburuzele, piticii, îngerașii, albinuțele, năzdrăvanii etc.: „la grădinița noastră, îngerașii dumneavoastră vor fi atent supravegheați“.
Textele prin care grădinițele încearcă să își atragă clienții sînt un izvor de platitudini, dulcegării, umor involuntar, principii didactice ridicate la rang de mare găselniță inovatoare, dar care sînt familiare oricui a deschis o carte de pedagogie.
Nu știu exact cînd a apărut obsesia pierderii creativității, dat fiind că totuși, uitîndu-ne în urmă, s-ar zice că omenirea nu s-a descurcat prea rău, dimpotrivă. În fața visului de a avea generații întregi de inventatori sau de creatori de capodopere, orice normă, lege, părinte sau școală devin, automat, instanțe culpabile.
Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, autorul american Alfie Kohn, specialist în parenting și comportament uman, a vorbit despre efectele nocive pe termen lung ale sistemului de educație bazat pe competiție și acceptat ca „normal“ atît în mediul familial, cît și în cel școlar.
Multora dintre cei care comentează viața tinerei generații le lipsește contactul direct cu ea, o privire neintermediată, din interior. Îi pot ajuta forumurile în care adolescenții dialoghează nestingheriți despre cîte în lună și în stele.
Există servicii de consiliere pentru cadrele didactice? Există programe specializate de formare în psihologie? Există teste și examinări care să scoată în evidență lacune profesionale, dar și eventuale dezechilibre emoționale?
Un părinte bănuiește că directoarea grădiniței la care și-a înscris copilul are un comportament abuziv cu elevii. Poliția descoperă cîteva înregistrări video, în care educatoarea îi tîrăște pe copii în spații izolate și îi lovește. Cercetările mai scot la iveală faptul că instituția privată cu pricina nu are acreditare.
Nu pricep nici în ruptul capului cum poate obține un profesor incapabil un „punctaj bun“. Nu înțeleg nici cum un profesor incapabil din mediul rural poate deveni un profesor bun în mediul urban, unde, realist vorbind, concurența este mai strînsă, iar standardele, mai solicitante.
Există, probabil, o nouă cerință a Ministerului Educației, adresată cadrelor didactice: aceea de a realiza lucrări științifice. Cu alte cuvinte, dascălul nu mai trebuie pur și simplu să presteze la catedră, ci, în plus, trebuie să își adune experiența într-un referat util colegilor, generațiilor viitoare, pedagogiei însăși.
Site-ul didactic.ro găzduiește, printre nenumărate teme dedicate dascălilor, și Revista cadrelor didactice, o revistă electronică în care apar articole „de specialitate“ despre educație, metodologia predării, psihologie etc. Autorii sînt, firește, profesori.
Emisiune, într-una dintre seri, la Antena Stars: domnul Mihai Morar invită la masă, în direct, o familie săracă, extrem de săracă, din România. Pe burtieră scrie, analfabet, „N‑au servit (sic!) niciodată o masă decentă“. Apar doi oameni necăjiți, stingheri, împreună cu cei trei copii ai lor.
Este înduioșător să vezi eforturile librarilor, dascălilor, editorilor, scriitorilor chiar, pentru a-i face pe copii să citească: pun „în scenă“ tot felul de „scenarii“, aduc pe masa de lucru diverse și sofisticate strategii, numai pentru a aduce tînăra generație față în față cu cartea.
În viața oricărei familii din România există un moment dramatic, care declanșează stări conflictuale, lacrimi, negocieri, „luări de ostatici“, promisiuni deșarte, lungi dialoguri telefonice etc.: momentul temelor pentru acasă.
