Pe ce ne dăm banii?

Față în față cu eșecul educației din România, sîntem pregătiți, la orice oră din zi și din noapte, să arătăm cu degetul doar către instituția școlii. O fac, adesea, eu însămi. Dar uităm, astfel, că formarea unui copil, a unui tînăr, modelarea lui se petrece nu numai în băncile instituțiilor de învățămînt, ci și în măruntaiele societății în care își duce viața de zi cu zi. Altfel spus, pasiunile, convingerile, atitudinile, comportamentul generației tinere se ajustează și în raport cu ceea ce îi e dat să vadă și să audă în afara clasei, de la cei mai înalți funcționari ai statului pînă la cei mai apropiați vecini, de la mass-media pînă la dialogurile private din restaurante sau de pe blog-uri etc. Toate subiectele care ajung în dezbatere publică, mai largă sau mai restrînsă, ating, într-un fel sau altul, și gîndul, și firea, și emoția copiilor, adolescenților, tinerilor.

Iată, de pildă, un subiect important pentru viața culturală a românilor, şi deci și pentru educație, dar destul de dezordonat abordat pînă acum: achiziționarea lucrării Cumințenia Pămîntului de Constantin Brâncuși. De ce mi se pare important? (Şi potrivit, eventual, pentru a fi dezbătut și la orele de dirigenție, nu numai la talk-show-urile lăcrămoase sau de caft politic.)

Fiindcă presupune un efort colectiv, solidar, pentru achiziționarea unui obiect care nu va schimba viața nici unuia dintre donatori, nici imediat și nici pe termen mediu și lung: nu va ține loc de autostrăzi, de spitale, de școli, de sisteme anticorupție etc.

Fiindcă presupune un efort colectiv, solidar, pentru achiziționarea unui obiect care nu va pătrunde în casa nici unuia dintre cei care vor da bani. Mai mult decît atît, el va „aparține“ tuturor, nediscriminatoriu, și celor care au dat bani, și celor care au refuzat să o facă.

Fiindcă presupune un efort colectiv, solidar, dar și anonim de achiziționare a unui obiect. Numele celor care vor dona sau au donat nu va fi recompensat printr-o recunoaștere publică, istorică, ci va rămîne ascuns în sintagma „contribuabilii români“.

Acestea fiind spuse, cred că avem un examen greu de dat noi, adulții, în fața copiilor: merită sau nu să facem această achiziție? Pe ce ne dăm banii noi, cei maturi? Am să încerc cîteva răspunsuri în favoarea cumpărării operei lui Brâncuși.

Este adevărat, lucrarea aceasta nu e o prioritate pe lista națională: nu avem școli, spitale, salarii mari pentru profesori sau medici, bani pentru casele de copii sau pentru a ține în țară tinerii geniali etc. Dar ar putea fi o prioritate pe lista fiecăruia dintre noi: mi se pare o ipocrizie să pretindem noi, cetățenii de rînd, că ne ducem traiul de zi cu zi doar cu gîndul la neajunsurile din țară. În fond, viața fiecărui individ chemat să doneze curge destul de firesc în afara acestor probleme: mergem în vacanțe, cumpărăm haine sau mobilă, investim în educația propriilor copii sau în propria carieră, fără să ne gîndim minut de minut la autostrada Orăștie-Sibiu sau la Spitalul „Bagdasar-Arseni“.

Solidaritatea în achiziționarea unei opere de artă cu valoare excepțională nu mi se pare cu nimic mai prejos decît solidaritatea impresionantă, manifestată de multe ori de români, cînd e vorba de ridicarea unei secții noi de spital sau de modernizarea unei școli. În fond, în mărturia lăsată generațiilor viitoare, dăm samă de toate valorile pe care le prețuim: sănătatea, educația, libertatea, dar și cultura.

Există, evident, nenumărate capodopere, create de artiști români, în colecții private. De ce ar trebui ca acest Brâncuși să treacă în proprietatea statului (dincolo de valoarea lui internațională, cu mult peste cea a altor creații autohtone)? Fiindcă în relația cu sculptorul român și cu rolul său jucat în cultura universală avem cu toții niscaiva culpe de reparat: l-am tratat prost cînd lumea întreagă l-a primit cu brațele deschise, am refuzat generozitatea testamentului său, întristînd, în clipa din urmă, inima unui român cu care astăzi ne mîndrim. E timpul să dovedim Parisului sau New York-ului, care îl găzduiesc în centrul culturii lor, că Brâncuși e bine primit și acasă, în țara lui natală.

Firește, Cumințenia Pămîntului nu va rămîne în colecția privată a vreunuia dintre donatori. Dar achiziționarea ei va fi un act de generozitate făcut pentru totdeauna generațiilor viitoare.

Știu, prestigiul și prețul lucrării lui Brîncuși „intră“ cu greu în imaginea ponosită, gri, jerpelită a României de azi. Dar ar putea face parte dintr-un viitor normal, în orice caz mai bun, pe care ni l dorim pentru copiii noștri. Ca o primă piesă dintr-un puzzle viu, colorat intens, pe care urmează să îl întregim în anii ce vor veni. 

Maria Iordănescu este psiholog.