Dileme de adult, vise de copil
Am văzut filmul Bacalaureat, impecabil gîndit de Cristian Mungiu, perfect slujit de performanța actorilor și tulburător prin interogația acută pe care o stimulează: ce avem noi de dat, de primit, de făcut, în dialog cu generațiile viitoare. Din motive evidente (nu am competența necesară), nu îmi propun, în cele ce urmează, să fac o cronică „de specialitate“. Am să formulez, însă, cîteva reflecții, născute din întîlnirea cu filmul, dar și din aceea cu unele din cronicile lui.
Subiectul filmului este relativ simplu: un tată e pe cale să comită o ilegalitate, pentru a-i netezi drumul spre studii în străinătate fiicei lui. Spectatorii sînt chemați să aprecieze singuri dacă ilegalitatea cu pricina este mică sau mare, gravă sau mai curînd benignă, indispensabilă sau doar opțională, dar, mai ales, sînt chemați să spună care sînt consecințele și prețul „intervenției“ paterne. M-am întrebat, mai întîi, dacă subiectul este unul „specific național“ sau are o „bătaie“ universală. Dacă, așa cum spun cei mai mulți comentatori, accentul cade doar pe mișmașurile la care recurg părinții români pentru ca progeniturile lor să aibă parte de o educație mai bună. Personal, cred că e vorba despre altceva, care nu mai poartă atît de pregnant culorile naționale: despre momentul în care te confrunți cu prima privire critică a copilului tău, ajuns, dintr-odată, martor al negocierii tale vinovate cu regulile morale pe care le-ai propovăduit. Iar asta se poate întîmpla și unui părinte belgian, american sau de oriunde. Nu e deloc simplu să îi explici urmașului tău de ce albul poate căpăta nuanțe de gri, de ce negrul poate avea margini de lumină, de ce griul poate fi o opțiune, după ce mulți ani ai încercat să separi, de dragul lui, cît mai ferm, binele de rău. Este un moment cu adevărat impresionant, greu pentru ambele părți: pentru părintele care-și trage de mînă copilul spre compromisurile vieții de adult, cu cromatica ei amestecată, și pentru copilul care încă ar mai vrea să păstreze intactă efigia părintelui pur și infailibil.
Mai apoi, m-am gîndit la aștepările disproporționate pe care le avem de la copiii noștri, așteptări venite mai curînd pe linia lui „ți-am dat tot“ decît pe aceea a lui „ți-am dat tot ce pot“. Din prima variantă decurge „trebuie, deci, să faci tot“, din a doua, „faci cît poți“. Există tendința, în rîndul adulților, de a căuta febril rețeta de succes a educației, acea rețetă care acoperă tot: nevoi, dorințe, posibilități de dezvoltare, emoții, exprimare, voință, sport, intelect etc. Căutăm febril cursuri de dezvoltare personală pentru copii de trei ani, cursuri de exprimare liberă pentru cei de doi ani, număr fix de pași pentru a stimula voința sau stima de sine de la un an, număr minim de gesturi prin care să impui reguli sau să anulezi bariere de la trei luni. Nu lăsăm nimic la întîmplare, cînd privim înspre ograda copilului nostru, nici o cută de îngrijorare, nici o dorință neîmplinită, nici un vis fără etape concrete. Totul este analizat, explicat, mărunțit, planificat. Și tot efortul ajunge să devină o povară pentru cel căruia am vrut să îi ușurăm drumul în viață.
Nu în ultimul rînd, m-am gîndit la faptul că educația nu mai are, de mult, nuanțele specifice ale micii comunități familiale, ci a devenit, mai curînd, o „schemă“ universală: copilul meu trebuie să fie pregătit să devină, din plecare, cetățean al lumii, înainte de a fi membru al familiei, al cartierului sau al școlii. Să nu fiu înțeleasă greșit: sigur că regulile de conviețuire în comunitate ar trebui să fie aceleași, fie că vorbim despre Buzău sau despre Paris. E firesc ca, trăind într-o lume hiperconectată, clipă de clipă, la fiecare colț al ei, să extindem din timp „curtea de joacă“ a celui mic, „sala de clasă“ sau „viitorul loc de muncă“. Dar mi se pare că discursul educativ e invadat de nepermis de multe șabloane, de „soluții“ gata mestecate la cursurile de parenting, de discursuri „corecte“. Ar fi poate mai firesc ca, din cînd în cînd, să lăsăm neretușate cearcănele cîte unui părinte, să lansăm din cînd în cînd o minimă rezistență la ideile geniale ale vreunui mare specialist modern sau o tatonare pedagogică neambalată politically correct, să definim fără teamă rar, foarte rar, cîte o regulă de familie sau de școală, care să nu fie contrazisă suveran de rețeta finlandeză de succes. Cu alte cuvinte, nu toate familiile fericite trebuie să fie la fel.
Știu, este riscant să spui asta într-o țară care abia a învățat să își ajusteze standardele de educaţie, un pic obosite de tăvălugul anilor negri prin care a trecut, după modelul țărilor mai „civilizate“. Dar cred că o bună măsură nu face rău nimănui.
Revin la filmul lui Cristian Mungiu: trebuie văzut.
Maria Iordănescu este psiholog.
