Despre competiţie, fără învingători şi învinşi
Într-un interviu acordat ziarului Adevărul, autorul american Alfie Kohn, specialist în parenting și comportament uman, a vorbit despre efectele nocive pe termen lung ale sistemului de educație bazat pe competiție și acceptat ca „normal“ atît în mediul familial, cît și în cel școlar. Am să dau cîteva citate din articol.
„Competiţia, prin definiţie, este un aranjament în care unii trebuie să dea greş pentru ca alţii să cîştige: şi nu este doar opinia mea. Bineînţeles, poţi să fii de părere că există şi beneficii ale unui astfel de aranjament – cum ar fi să înveţi ce este corectitudinea şi spiritul de competiţie –, dar şi dacă ar fi un adevăr în acest lucru, nu schimbă natura ostilă în sine a competiţiei. Dacă te gîndeşti bine, «sportivitatea» este un concept artificial care nu face decît să ofere o faţă mai frumoasă unui concept mult mai neplăcut, care învrăjbeşte oamenii, îi întorce pe unii împotriva celorlalţi.“
„Personal, i-aş învăţa pe copii să se joace în cadrul unui concept care nu înseamnă a-i învinge pe alţii, ci care să încurajeze valori ca ajutorarea şi colaborarea în loc să le submineze. Atunci cînd copiii sînt capabili să se descurce în cadrul unor jocuri bazate pe colaborare, gîndite astfel încît toată lumea să acţioneze împreună pentru a atinge un obiectiv comun – în loc de jocuri centrate pe învingerea echipei adverse –, nu numai că au parte de mult mai multă distracţie, dar nici nu mai este nevoie să-i aduci aminte fiecărui participant că trebuie să-şi accepte înfrîngerea şi să ştie cum să piardă.“
La întrebarea jurnalistului: „Poate un părinte să crească un copil care nu este competitiv într-o lume atît de competitivă? Mulţi părinţi se tem că astfel copiii lor vor avea de suferit“, Alfie Kohn a răspuns: „Consider că este nevoie să se acţioneze pe două planuri în acest scop: să pregătim copiii pentru ceea ce vor înfrunta în societatea în care trăim şi, la nevoie, să schimbe ceea ce vor descoperi. Să se concentreze numai pe ceea ce îi va ajuta să se integreze, să se conformeze, nu va face decît ca aceşti copii să se lovească de aceleaşi instituţii distructive şi valori care îi trag înapoi.“
Ce ar fi de comentat la cele spuse de profesor? Pe de o parte, îi dau dreptate și spun că școala, familia, comunitatea, mass-media au devenit, într-adevăr, un soi de arenă pestriță în care „se dau lupte“ pentru note, coronițe, vacanțe, telefoane sau minute gratis în rețea etc. Totul se joacă doar în culori ale victoriei sau ale eșecului. O notă primită la școală nu mai reprezintă de mult un mijloc de evaluare și de remediere a diverselor greșeli: e un stigmat, un bolovan pus pe umerii celor mici, preocupați nevrotic de media pe care trebuie să o aibă pentru intrarea la un liceu bun. Şcolile inventează în neștire, necontrolate de nimeni, tot soiul de concursuri bezmetice, fără nici un folos altul decît acela de a contribui la „imaginea școlii“ în țară. Examenele și-au pierdut cu totul funcția de a măsura capacitățile copilului în scopul de a-l ajuta să se orienteze către o carieră care să îi facă plăcere și pentru care să aibă talent și pricepere. Au devenit pur și simplu un coșmar al alergăturilor între opțiuni, al calculelor la milimetru, al intervențiilor subversive, al răzbirii cu orice preț pe locul de frunte. Da, un model de educație necompetitiv, îndreptat către cooperare și întrajutorare, ar putea scoate la lumină viitori adulți care să fie nu doar mai buni profesional, dar și mai critici și mai inovatori față de viața adultă trăită azi în tensiunea competiției.
Pe de altă parte însă, competiția nu poate fi evacuată atît de ușor din spațiul public de astăzi și dintotdeauna: nu pregătim inși destinați vieții într-un chibuț. Oricît de mult i-am îndrepta pe copii către jocurile de grup, în care nu există cîștigător sau învins, ei se vor întîlni foarte devreme cu acest binom competițional: se vor lupta pentru un loc în licee sau școli de prestigiu, pentru un stagiu la mari firme, pentru un rezidențiat în marile spitale etc. De ce? E simplu: fiindcă piața o cere, fiindcă fiecare dintre noi dorește să ajungă pe mîinile celui mai bun doctor, profesor, manager de întreprindere, constructor, meseriaș etc. Ierarhiile valoroase sînt născute din competiții duse onest. Noi, românii, am trăit experiența unei societăți așa-zis egalitare, în care s-a ajuns ca unii să fie „mai egali ca alții“: știm, deci, din proprie experiență că iluzia unei vieți desfășurate pe orizontală nu ne-a făcut mai solidari și nici mai bine pregătiți profesional. E adevărat, competițiile de azi, cele sportive, de exemplu, au ajuns o afacere prosperă în loc să rămînă ceea ce erau atunci cînd au fost inițiate, acum sute și mii de ani: o înfruntare cordială, în care mize erau participarea, plăcerea de a-ți verifica aptitudinile exersate, nu trofeul. Dar pentru asta nu aș blama competiția în sine, ci legile noi sub semnul cărora stă.
Cred deci că există și varianta „întrecerii“ oneste, benefice: aceea care îl ajută pe copil să ajungă la o imagine corectă despre sine însuși: ce îi place și ce nu, ce poate să facă și ce îi depășește limitele, ce e dispus să sacrifice sau nu. Cu o singură condiție: competiția să fie a lui și nu a adulților care îl flanchează.
Maria Iordănescu este psiholog.
