Ne facem de rîs cu foști miniștri ai Educației care apără plagiate și pe plagiatori, cu lipsa manualelor la început de an școlar, cu sărăcia care împiedică mii de familii să aibă acces la un loc de muncă, la școală sau la serviciile medicale.
Avem nevoie, în școli, de ore speciale dedicate educației sexuale. Există, din păcate, mulți, foarte mulți copii și adolescenți pentru care sexualitatea apare, în viața lor, abrupt, abuziv, violent, ca un coșmar. (Uneori chiar în ambianța familială.)
O firmă angajează „customer care enthusiast“. „Adică cum?“ – îți vine să întrebi ca prostul, scărpinîndu-te în vîrful capului. Există o slujbă care constă în a avea grijă – entuziast! – de clienți? Descrierea postului, așa cum se regăsește pe site, nu este una simplă, cu liniuțe de la capăt și cu sarcini fixe.
„Merci pentru viitor“, un proiect prin care copii talentați, dar săraci, au șansa de a-și exersa înzestrările: un tînăr care are talent la vioară a primit, din partea asociației, un set de corzi și două costume pentru scenă, o fată a primit bani pentru a participa la un concurs de balet și pentru a lucra, timp de trei săptămîni cu o trupă de balet din Rusia. Alți copii primesc hrană, haine și un loc în care să își facă temele.
Să le cerem celor care vor să emigreze să restituie și banii pe abonamentele de tren, pe biletele (reduse) la teatru sau cinematograf, sau banii cheltuiți cu ei în spitale, banii folosiți pentru spectacolele gratuite oferite copiilor sau tinerilor, alocațiile lunare etc.
Nu știu să scrie, e fb k la sc la lb R să scrie corect atît gramatical, cît și cuvîntul întreg, nu știu să facă prescurtări și despărțire în silabe în clasa a VII, unii nici la liceu.
N-ai voie, de fapt, să tunzi pe nimeni, fără să fii rugat să o faci. (Mă întreb cum ar reacționa cadrul didactic cu pricina dacă directorul școlii ar socoti că are părul vopsit într-o culoare nepotrivită și i-ar tăia un centimetru din el, în cancelarie.)
Alianța pentru familie face următoarele declarații: „Uităm că disciplinarea fizică poate fi o expresie a dragostei părintești la fel de mult ca mîncarea, îmbrăcămintea și îngrijirea de nevoile fizice și emoționale ale copilului?“ Interdicția „de a nu pedepsi fizic copilul nu urmărește binele copilului, ci lovește în autoritatea părinților și subminează suveranitatea familiei“. E stupefiant!
„În casa mea nu se vorbește despre homosexualitate“, spune unul dintre părinții furioși pe Verlaine și Rimbaud. Păcat, îmi vine să spun: în casă nu s-o vorbi, dar în lumea în care își petrec foarte-foarte mult timp din zi adolescenții în cauză se vorbește, se comentează, se dezbate diversitatea oamenilor și a relațiilor dintre ei.
Educatoarei i se pare că ar fi un semnal de alarmă, privind un eventual comportament abuziv, excesiv de autoritar al mamei și îi cheamă pe ambii părinți la școală. Se amuză atunci cînd îi vede: tatăl era foarte scund, iar mama înaltă, impunătoare ca un pinguin uriaș.
Majoritatea liceenilor, conform statisticilor, nu înțeleg nici măcar „ce-a vrut să spună autorul“, darămite „rafinamentele“ de teorie literară. Vorbeam, la începutul articolului, despre analfabeți funcțional? Dar probabil că sînt așa doar dinaintea subiectelor de examen, și nu neapărat a textelor literare.
125 de feluri de lapte praf, cu denumiri științifico-fantastice și promisiuni de sănătate deplină. Uitîndu-mă la miile de produse gîndite toate pentru a satisface „nevoile“ unui bebeluș de cîteva luni, am impresia că oferta se adresează celui mai sofisticat, pretențios, mofturos, rafinat „client“, cu măcar vreo douăzeci de ani experiență în cele mai stilate și mai exotice feluri de mîncare, haine sau mobilier.
Declarații de genul „numai oamenii săraci, fără viitor, fac copii“ sau „oamenii nu fac copii pentru țară, fac pentru a le aduce cineva o cană cu apă la bătrînețe“ mi se par riscante astfel de declarații din cel puțin două motive
„Cele zece porunci ale școlarului“. Prima: „Să mă scol odată cu răsăritul soarelui, să-mi spăl fața și mîinile și să-mi îndrept gîndul către Dumnezeu.“ A treia: „Să fiu atent la explicații și să respect cu sfințenie sfaturile doamnei/domnului învățător.“
Este evident, pentru oricine e preocupat de starea educației, că școala are nevoie mai mult ca oricînd de profesori „calificați“, „formați“, „educați“.
În afară de editorii înșiși și de Ministerul Educației, nu știe nimeni nimic, de fapt, despre „laboratorul misterios“ în care se realizează procesul de elaborare a programei și de tipărire a manualelor: există un calendar public care să conțină toate etapele de reformare a manualelor, de la curriculum la obiectul finit?
Un manual de dezvoltare personală propus de o celebră editură școlară. Titlul are mai curînd ceva mistic decît educativ: Miracol în lumea emoțiilor, lăsînd să se înțeleagă că, pentru a răzbi în demersul de modelare a propriei personalități, eforturile proprii trebuie dublate de asistența unor puteri divine, oricare ar fi ele.
„Cum să atingi succesul/comunicarea/fericirea perfectă în șapte pași“, rețete dificil de urmat pentru un adult, darămite pentru un copil: „Să învățăm să ne acceptăm pe noi înșine cu punctele noastre puternice și cu cele slabe!“, „Punctele noastre slabe, cînd le recunoaștem, pot deveni puncte tari!“, „Dacă oferim bucurie, respect, primim înapoi bucurie, respect!“ Nu e rău să gîndești așa, dar mie nu îmi iese! Recunosc, însă, că nici nu am început aşa de devreme.
Ce conţine manualul de religia? La clasa I: Omul își arată iubirea față de Dumnezeu în biserică, Biserica este casa lui Dumnezeu, Cum arată o biserică, Cum Îl primesc pe Dumnezeu în biserică, Cu cine mă rog în biserică, Cum mă comport în biserică, Ce fac eu pentru biserica mea, Omul este ființa care crede în Dumnezeu, Omul ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu, Biblia ne vorbește despre oameni credincioși, Sfinții Apostoli sînt modele de credință, Ce înseamnă să fii un om credincios, Rugăciunea și rugăm
Aveam nevoie de un manual de educație fizică? Poate. De unul făcut pe genunchi? Sigur, nu. Am uitat să precizez, dacă mai era nevoie, că acest manual a fost tipărit la editura Ministerului Educației.
Asociația MagiCamp, în fapt, o tabără din comuna Brănești, județul Dîmbovița, organizată în beneficiul copiilor bolnavi de cancer. Inițiatorii acestui demers sînt Melania Medeleanu, jurnalistă, și Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății. Alături de ei sînt medici pediatri, psihologi, studenți și mulți, mulți voluntari: ziariști, stiliști, corporatiști, părinți, antreprenori, polițiști, actori și liceeni. Tabăra însăși a fost ridicată de 50 de ingineri voluntari.
Organizația „Salvați copiii“ este esențială, vitală pentru sănătatea, hrănirea, educația, alinarea și bucuria a zeci sau sute de mii de copii. Acei copii de care nu auzim decît în statistici triste sau pe care nu îi vedem decît în povești tragice răspîndite de mass-media.
Articolele care descriau incidentul aveau sintagma „elevi bănuiți de fraudă“. Este incredibil cît de ușor poate arunca presa etichete infamante asupra a doi tineri și așa nefericiți: nu, decizia ministerului nu a fost luată fiindcă cei doi erau suspecți de fraudare, ci pentru că nu au respectat instrucțiunile de redactare a tezei.
Parlamentarii români par, oriunde îi întîlnești, orice altceva decît demnitari puși să reflecteze la treburile țării și să le administreze eficient: pe scaunele din Parlament, la microfon, la televiziuni, se comportă ca o gașcă de cheflii pe terasele din Cișmigiu.
Ce școală să urmeze ca să aibă șansa unui trai decent? Unde găsim cursuri care să îi perfecționeze într-un anumit domeniu? Pentru ce meserie să îi pregătesc?
Care au fost criteriile după care se diferențiază subiectele pentru real și, respectiv, uman? Tot un fel de roboți evaluăm atunci cînd le cerem elevilor să transforme un text literar într-o adunătură de predicate, metafore, sensuri conotative, motive literare, figuri de stil etc.
Costinel Petrache, membru asociat. Iată cîteva date edificatoare: a fost comandant de pluton și de companie, responsabil cu probleme de propagandă (în anii ’80), ofițer specialist, redactor la Gîndirea militară românească.
Este prima generație învățată de timpuriu să prețuiască și să folosească exprimarea liberă. Fără constrîngeri, fără reguli, fără interdicții. Fără critici, fără note, fără observații, fără ajustări. Foarte bine. Ajunși, însă, în pragul serviciului, se lovesc de constrîngeri, reguli, interdicții, critici, note, evaluări. Și mulți eșuează.
„Alianțele pentru părinți“ ar trebui să fie îngrijorate de sutele de copii abandonați de tinere care nu au puterea și nici mijloacele financiare să le ofere acestora o familie, iar organizațiile nonguvernamentale ar trebui să fie îngrijorate de adolescenții care nu au acces la programele de educație sexuală.
Copiii care scriu pe acest site fac parte din familii echilibrate din punct de vedere financiar: în fond, ca să menții un dialog pe Internet îţi trebuie un computer, un telefon, un laptop. Sînt deci copii care nu duc grija zilei de mîine, iar interesul, curiozitatea pentru ce e în jurul lor le-ar putea fi lesne stîrnite.
Sîntem, fiecare dintre noi, vecini, prieteni, cunoștințe cu familii care fac excese în formarea propriilor copii. Noi înșine sîntem supuși greșelii. Oare nu ne-ar fi de folos un semn prin care să (ne) fie sesizată zona periculoasă? Un tras de mînecă, un sfat, o atenționare a autorităților în măsură să prevină, nu neapărat să sancționeze, un derapaj?
Acum cîteva luni apărea în spațiul virtual un „autodenunț“ al doamnei profesoare de limba română Cristina Tunegaru, în care mărturisea că a schimbat cu de la sine putere programa oficială a materiei pe care o predă.
„Ce facem cînd bebe începe să vomite/să verse? Doisprezece paşi“ (bine-bine, facem doisprezece pași, dar ca să luăm șervețele și să băgăm rufele la spălat, zic); „Cinci paşi astfel încît copilul tău să meargă iarna la înot fără să răcească“
„Cinci activităţi tematice de Paşti pentru copii: coşulețul ecologic, ghivece din ouă de Paște, iepuraşi cu codiţă de vată, Maracas din ouă de Paşte, suport pentru gustări din cartoane de ouă (de Paște), albinuţe luminoase din ouă de plastic“.
Temă la gramatică: „Redactați o compunere în care să prezentați subordonata preferată.“ Mă tot gîndesc și nu îmi vine deloc în minte cum îți dai seama că o subordonată ți s-a lipit de suflet: o folosești des, fără noimă, o fredonezi dimineața, îi spui definiția în grupul de prieteni, îi ții „fotografia“ sub pernă?
„Îmi este foarte greu să nu merg la concurs dar este și greu să o fac. Cum să te pregătești cînd stai în școală 10-12 ore pe zi? Ce să fac cu familia mea? Cum să îmi ajut fiul care este student în anul I la Universitatea Politehnică din București? Ce să îi răspund cînd mă întreabă: «de ce ai mai multă grijă de alți copii decît de mine?»
Mai întîi, scandalul declanșat de misivele abuzive trimise de Arhiepiscopia Tomisului către Inspectoratul Școlar Constanța, misive în care instituția bisericească ordona școlilor și profesorilor de religie, părinților și elevilor să promoveze și să participe nemijlocit la un eveniment sprijinit de BOR.
Membrii Consiliului Naţional al Elevilor sînt preocupați, foarte preocupați, să nu intre nimeni în concurență cu ei. Toate luările lor de cuvînt, toate postările de pe rețelele de socializare, toate mesajele trimise în țară subliniază cu insistență că acest consiliu al elevilor este singura structură care se ocupă de binele membrilor săi
Frînturi din viața grea a școlarilor: muncile agricole sau pe șantierele de construcție la care erau obligați să participe, izolarea și lipsa de comunicare cu țara, visurile năruite de sistemul de educație și de examinare, lipsa de perspectivă a unei vieți mai bune, teama de a nu rămîne pe veci închiși între granițele micului oraș.
Celebrul motto sub semnul căruia se desfășoară, astăzi, toate cursurile moderne de parenting, și anume „Copilul ca partener al adultului, egal deci cu acesta“.
Cu 27 de ani în urmă, nimeni nu și-ar fi putut imagina un protest la care să fie luați părtași copiii. În ’89, revolta împotriva autorităților era pe viață și pe moarte, iar pînă de curînd, strigătele de împotrivire din piețe erau sinonime cu pericolul, cu bătălia dintre două tabere iremediabil dușmane. Astăzi, părinții si-au adus, curajos, copiii în stradă, declarînd, astfel, că nu vor să „lupte“, ci vor să convingă.
În discuțiile de zi cu zi pe care le am, întîmplător sau programat, cu părinții, fac eforturi considerabile să nu mă las înghițită de prejudecățile generației mele și să țin pasul cu „noile tendințe“ în educația copiilor.
