De vorbă cu cititorii
Forumurile cititorilor de presă au început, încet-încet, să devină frecventabile. Nu sînt ferite de excese verbale sau temperamentale, de comentarii pe lîngă subiect sau redactate în necunoștință de cauză, dar multe altele cuprind măcar o sămînță de dialog, dacă nu informații interesante. M am bucurat să citesc și să aleg cîteva dintre reacțiile cititorilor de Dilema veche și să pot propune, la rîndul meu, cîteva comentarii-răspuns.
La articolul meu „Statul și familia“, în care vorbeam despre noile raporturi dintre autoritatea de stat și cea parentală, cu exemple din țările nordice, o cititoare din Marea Britanie aduce două exemple, în opoziție, de intervenție a statului în viața familială: unul, pozitiv, în opinia domniei-sale, din Finlanda, și altul, un exemplu de intervenție excesivă, din regatul britanic. În Finlanda, la o grădiniță, un copil desenează portretul propriei familii. Mama apare ca un pinguin uriaș, în comparație cu ceilalți membri ai familiei. Educatoarei i se pare că ar fi un semnal de alarmă, privind un eventual comportament abuziv, excesiv de autoritar al mamei și îi cheamă pe ambii părinți la școală. Se amuză atunci cînd îi vede: tatăl era foarte scund, iar mama înaltă, impunătoare ca un pinguin uriaș. Happy-end: nu e nici un abuz, deci, educatoarea și părinții își zîmbesc fericiți. În Marea Britanie, un cuplu își lasă copilul de zece ani să meargă singur cu bicicleta pînă la școală, aflată la 500 de metri de casă. Intervin autoritățile, părinții sînt luați la întrebări și amendați pentru neglijență.
În fața acestor două exemple, am două întrebări de adresat cititoarei noastre: 1) Cu ce argumente intervenția autorităților în cazul unui copil de zece ani care umblă singur, pe bicicletă, prin metropolă vi se pare mai „agresivă“ decît cea în cazul în care o mamă desenată sub forma unui pinguin (un animal pașnic, de altfel, foarte grijuliu cu propriii pui) este privită ca un eventual abuzator? 2) Ce s ar fi întîmplat dacă mama nu ar fi avut o constituție care să valideze cumva imaginea desenată de fiu? Dacă ar fi fost o femeie slăbuță, firavă? Ar fi urmat pentru familie anchete, cercetări, interogatorii și direcția pentru protecția copilului, claie peste grămadă? Este foarte bine că, în Finlanda, adulții care lucrează cu copiii sînt educați să depisteze din timp semnalele unui abuz. (Ne-ar prinde bine și nouă, românilor, astfel de exigențe.) Dar între desenul cu pricina și chestionarea părinților mă gîndesc, totuși, că ar trebui să mai existe niște pași: observații asupra comportamentului copilului la grădiniță sau în preajma mamei atunci cînd vine să îl ia acasă, discuții cu cel mic despre viața de familie, analize ale altor desene sau ale altor comportamente la joacă sau la lecție etc. Nu-ți vin imediat gîndurile negre, mai ales într-o țară care se mîndrește cu felul în care copiii nației sînt protejați.
La un alt articol din Dilema veche (al domnului Andrei Pleșu, despre manuale), o cititoare din Danemarca ne povestește cît de bucuroși sînt copiii danezi cînd vin la școală: zburdă de bucurie, nu alta. Am mai citit despre misia grea pe care și-o asumă profesorii din țările mai avansate în reforma învățămîntului: vor, nici mai mult, nici mai puțin decît să îi facă pe copii fericiți. Sigur, sînt multe de spus despre un subiect atît de complex cum e „fericirea copiilor“, dar am cîteva nedumeriri de primă instanță: cum arată un copil fericit tot timpul? Nu bucuros, nu vesel, ci fericit? Cum învață un copil fără să se întîlnească cu iritarea dată de o limită, cu nemulțumirea ivită după o încercare eșuată, cu supărarea în fața unui refuz? Eu, una, cred că școala ar trebui să nu își propună mai mult decît să nu îi facă nefericiți pe copii. Să le ofere instrumentele prin care pot gestiona toată gama de sentimente firești descrise mai sus.
Și, în sfîrșit, un al treilea cititor, tot de pe forumul articolului mai sus menționat, descrie felul în care funcționează școala elvețiană: în școala primară, copilul nu are teme pentru acasă, dar lecțiile de la școală sînt foarte bine puse la punct. Urmează perioada în care copiii primesc teme facultative, drept care între ei apar diferențieri: cine lucrează și acasă are, evident, rezultate mai bune și este îndrumat, în clasele mai mari, către studii liceale și universități. Cine nu, este îndrumat către școlile unde poate deprinde o meserie. Lucrul individual devine, însă, pe măsură ce avansează în etapele școlare, unul extrem de important și de serios pentru succesul profesional.
Revenind la dialogurile de pe forum: mă bucur că prind viață, că se discută civilizat și cu umor, că se construiesc comparații și se stîrnesc curiozități, că se dau informații de bună calitate. Semne bune.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: adevarul.ro
