S-a iscat o mică gîlceavă în jurul afirmațiilor făcute de un foarte important jurnalist român, pentru a explica scăderea natalității în Finlanda. Pe scurt, erau declarații de genul „numai oamenii săraci, fără viitor, fac copii“ sau „oamenii nu fac copii pentru țară, fac pentru a le aduce cineva o cană cu apă la bătrînețe“. Mi se par riscante astfel de declarații din cel puțin două motive. 1) Generalizează nenuanțat motivațiile individuale, ignorîndu-le diversitatea rezultată din cultură, educație, potențial economic etc.: motivele pentru care apar copii pe lume sînt multiple și pot avea ca fundament, în egală măsură, sărăcia sau bogăția, ignoranța sau cunoașterea, dezordinea sau responsabilitatea, viitorul incert sau gîndul la niște ani mai buni ș.a.m.d. Ca să nu mai spun că sărăcia din Finlanda este altceva decît sărăcia, să spunem, din Siria, iar cana cu apă de la bătrînețe după care tînjesc părinții din SUA este cu totul diferită de cana cu apă de la bătrînețe din Cuba (în primul caz, ar putea fi privită ca un semn de apreciere, în al doilea, ca unică resursă de supraviețuire). 2) În articolele care vorbeau despre scăderea natalității în Finlanda, analiștii finlandezi spuneau că tocmai persoanele sărace și fără educație sînt cele care refuză să aibă copii, nesigure fiind pe viitorul lor. Așa că teoria reputatului jurnalist nu se prea susține. (Din păcate, afirmațiile jurnalistului au fost întîmpinate pe rețelele de socializare cu un val de indignare populară, săracă în contraargumente, dar plină de atacuri grosolane.)

Un fapt rămîne, însă: de ce Finlanda, țara care nu s-a mai confruntat cu o scădere a natalității de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, țara care este pe primul loc la tot ce înseamnă protecția familiei, se confruntă cu o astfel de problemă (scăderea natalității – dar și cea a numărului de căsătorii – cu cîteva zecimi de procent)?

Am să dau cîteva exemple de ceea ce înseamnă eforturile statului finlandez în grija sa pentru copiii țării: concedii generoase de maternitate și de creștere a copilului pentru ambii părinți, alocații care pornesc de la 140 de euro și se dubleză pentru al doilea sau se triplează pentru al treilea copil, școli gratuite, hiperperformante. Părinții sînt susținuți prin zeci de programe sociale, astfel încît serviciul să nu îi împiedice, în nici un fel, să absenteze iremediabil din viața copilului: după concediul de maternitate sau de paternitate, adulții se pot întoarce la lucru în regim de part-time, cu o indemnizație aferentă oferită de stat, sau pot angaja pe cineva din familie ori din exteriorul ei, acest efort financiar fiind împărțit tot cu statul. Dar lucrurile nu se opresc aici: copiii sînt învățați, de mici, de foarte mici, să reclame un eventual comportament greșit al părinților, o suspiciune de abuz, un tratament inadecvat. La fel e îndemnat să facă orice adult care intră în contact cu copilul: educatorul, medicul pediatru, vecinul, mătușa, polițistul. În cazul unor divergențe între părinți, oricît de mici, copilul este preluat de una dintre instituțiile de protecție a copilului. Tot statul decide chiar și în chestiuni care, la prima vedere, par minore sau ținînd strict de competența familiei: de exemplu, prin lege, copilul trebuie să aibă patru ore pe zi timp liber, neîngreunat de nici o sarcină, de nici o responsabilitate, de nici o obligație școlară. Oricum, de la 7 ani, el este preluat în sistemul de educație legiferat de stat pînă în cele mai mici amănunte, incluzînd și opțiunile de dezvoltare și de educație.

Statul decide, deci, între ce limite se exercită autoritatea parentală, dar și cea pedagogică. Micul finlandez este crescut de la vîrste fragede ca cetățean al patriei, înainte chiar de a fi, de a ști, de a simți că este vlăstarul unei familii. Familia pare că a pierdut, undeva pe drum, rolul de protecție a propriului copil și a devenit, mai curînd, un reprezentant al statului în relația contractuală dintre acesta și tinerele generații. Statul este și mamă, și tată, furnizînd noilor generații ceea ce crede el de cuviință că li se potrivește.

Pe scurt, se pare că familiile finlandeze sînt invitate să livreze copii unui mecanism protector, foarte bine pus la punct, performant. Întrebarea ar fi, deci: pînă unde este benefică o asemenea protecție? Ce pierzi și ce cîștigi atunci cînd intervii, „obiectiv“, în mersul tradițional al familiei? În orice caz, răspunsul la aceste întrebări, oricare ar fi el, complică întrucîtva certitudinile jurnalistului de la ale cărui opinii am pornit. 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: flickr