„Copiii străzii“...
În zilele protestelor am făcut parte, mai curînd, din grupul celor care au stat pe margine. N-o spun ca pe o virtute – dimpotrivă! –, ci doar ca pe o simplă precizare a unghiului meu de vedere. Am urmărit, deci, „din afara terenului“ informațiile, imaginile, bîrfele, intepretările, solicitările, pozițiile pro și contra, analizele etc. M-au preocupat, ca pe mulți alți spectatori, posibilele derapaje (violențe, motivații impure, confiscări politice, scenarii fantastice și comentarii abracadabrante), care ar fi putut deturna coerența protestelor. N-a fost cazul. Și, la fel ca mulți alții din generațiile „bătrîne“, am pus cap la cap sau față în față imaginile celor două mari revolte pe care le-am trăit: cea de-acum și cea din ’89. În 27 de ani s-a născut, a trăit, a experimentat și a învățat o nouă generație. Cum au trecut, deci, cei 27 de ani peste libertatea noastră? Cum arată, astăzi, revolta? În afara unor diferențe evidente – de miză și de organizare –, sînt alte cîteva asupra cărora merită reflectat.
● Copiii. Cu 27 de ani în urmă, nimeni nu și-ar fi putut imagina un protest la care să fie luați părtași copiii. În ’89, revolta împotriva autorităților era pe viață și pe moarte, iar pînă de curînd, strigătele de împotrivire din piețe erau sinonime cu pericolul, cu bătălia dintre două tabere iremediabil dușmane. Astăzi, părinții si-au adus, curajos, copiii în stradă, declarînd, astfel, că nu vor să „lupte“, ci vor să convingă. Nu să arunce cu pietre, ci să fie luați în seamă. Nu să răstoarne, ci să conviețuiască pe bază de încredere cu cei care îi guvernează. Sigur, s-au ivit pe margine bombănelile: asta nu e bătălia copiilor, e iresponsabil să îți aduci odraslele în mijlocul unei mulțimi incontrolabile, e necesar ca autoritățile pentru protecția copiilor să ia atitudine etc. Și totuși, timp de 13 zile, adulții protestatari au reușit să țină evenimentele sub control. Iar pe copii, în siguranță, cu o imagine mai optimistă despre viitorul lor.
● Umorul. În anii comunismului, am trăit umorul ca supapă, ca formă de supraviețuire. Astăzi, el a devenit o formă civilizată de protest. Nu-i musai să te repezi cu bîta sau cu cocteiluri Molotov împotriva guvernanților nepricepuți sau corupți: poți folosi, cu același succes, se pare, ironia, bancul, rîsul, caricatura, pamfletul. Iar în privința asta, tinerii au pus la bătaie tone de talent, inteligență, creativitate.
● Limbajul. Decent, neîncercănat de ură. Nu știu, evident, ce tipuri de replici se vor fi auzit, sotto voce, în piață. Dar știu ce a ajuns în mass-media: întrebări civilizate, reproșuri cuviincioase, solidarități pașnice, dorințe rezonabile, solicitări responsabile.
Sigur, e riscant să cădem în idolatrie și nu știm încă, în acest moment, unde vor duce nemulțumirile, unde și în ce fel se vor opri. E greu de imaginat, pe de altă parte, cum se poate eterniza un mod de viață printre protestatari mereu vigilenți și veseli. Dar pînă la deznodămînt, am dreptul să mă bucur de vitalitatea civică a noii generații și să mă întreb cum se explică această „revoluție“ comportamentală. Deocamdată, am două posibile răspunsuri. Mai întîi, avem de a face cu o primă generație care nu trăiește inerțial, în prelungirea unei traume istorice. Nu are amintiri dintr-un regim totalitar, nu are experiența fricii și a constrîngerii politice, nu are „nostalgii“ – pe scurt, are prospețimea normalității. În al doilea rînd, nu poate fi trecută cu vederea solidarizarea promptă, pe care o face posibilă, între altele, evoluția noilor mijloace de comunicare. Ne sperie, adesea, riscurile pe care avalanșa tehnologică cotidiană le implică, dar trebuie să recunoaștem că, dincolo de ele, există și importante beneficii sociale. E ceea ce ne demonstrează tinerii români, prin înțeleapta și fireasca manevrare a instrumentelor pe care le oferă rețelele de socializare curente.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: Andrei Ivan
