Din nou scandal, în loc de dialog
După cum spuneam și în articolul trecut, marile teme ale societății, educația copiilor de pildă, băltesc, adesea, în titluri senzaționale, emoții nestăpînite, vanități încordate, articole din „categoria pană“ a jurnaliștilor-boxeri.
Despre ce e vorba acum? Cartea autobiografică a unei foste gimnaste, Maria Olaru, în care aceasta își povestește anii copilăriei și ai adolescenței, petrecuți sub semnul și presiunea „performanței“. Istorisirile conțin, printre alte date personale, și detalii șocante despre felul în care sportivele erau agresate fizic și verbal în timpul antrenamentelor. Iată cîteva reacții la aceste dezvăluiri, unele mai amuțitoare decît altele. (Vreau să precizez, de la bun început, că eu cred că afirmațiile doamnei Maria Olaru sînt adevărate. De ce cred asta? Fiindcă nici unul dintre personajele acuzate în carte nu a spus clar și răspicat că nu a fost vorba despre un abuz. Nimeni nu a chemat o în judecată pe sportivă, după asemenea declarații grave.)
La loc de „cinste“ stau vorbele doamnei ministru al Tineretului și Sportului, Elisabeta Lipă: „Și, chiar dacă ar fi fost adevărate, informațiile nu trebuiau tipărite pentru că «alungă copiii de la gimnastică». (…) Nu aveau ce să caute aceste pasaje, era bine să nu fi apărut în carte! Și chiar dacă am fost lovită, eu nu o să spun! Dacă mă călcau în picioare sau m-ar fi călcat în picioare, astăzi, dacă aș fi fost întrebată despre asta, nu aș fi răspuns niciodată!“ Din declarația doamnei ministru reies următoarele lucruri: 1) că abuzurile de acest gen trebuie ținute sub obroc; 2) că tăcerea în fața abuzatorului este o normă de comportament nobil sportiv; 3) că performanțele nu pot fi obținute fără reguli draconice. Nu e cam mult pentru o singură frază și pentru cineva care are în grijă tineretul și sportul țării? Sper că pînă în ziua în care va apărea acest articol, doamna Lipă își va da demisia.
O altă reacție joasă, cea a antrenorului Octavian Bellu: „Mie mi se pare puțin bizar că acum, cînd gimnastica trece prin momentele prin care trece, apare o astfel de carte. De ce n-a apărut acum zece ani? Eu atît îmi aduc aminte de Maria Olaru, că este o gimnastă care a ieșit campioană mondială, campioană olimpică, campioană europeană. Eu asta rețin din cariera unei sportive de mare performanță. A apărut în toată lumea, de fapt, este o modă. În toată lumea au apărut cărți cu astfel de povești.“ O reacție în care dezvăluirile/acuzațiile sportivei sînt dezamorsate prin tehnici/argumente bine cunoscute: e vorba, de fapt, de un complot împotriva gimnasticii românești, cum-necum (asta însemnînd și bătăile, pe care antrenorul nu le-a negat) sportiva a obținut medalii importante și, în sfîrșit, cartea nu trebuie luată foarte în serios, apar zeci de confesiuni de acest tip pe planetă.
Un alt comentariu greu de înțeles, mai ales cînd autorul este un jurnalist profesionist de talia lui Cristian Tudor Popescu: „Dezvăluirile ar fi fost incomode dacă erau făcute pe vremea cînd Maria Olaru era o gimnastă adolescentă, nu acum. Asta se întîmpla după căderea regimului comunist, în anii ’90, prin urmare, Maria îi putea spune mamei ei, putea să reclame la Protecția Copilului, la Poliție, să se adreseze presei pentru relele tratamente la care erau supuse ea și colegele. Dar Maria nu a reacționat în nici un fel, a tăcut mîlc ani de zile, a devenit, sub tratamentele «inumane», campioană olimpică și mondială. Între paranteze fie spus, presa repetă acum în neștire «campioană mondială absolută», umflînd semnificația. A fost campioană mondială la individual compus și pe echipe, ceea ce nu are de-a face cu absolutul: Maria Olaru nu a obținut vreo notă de 10 și nu a cîștigat niciodată o medalie de aur olimpică sau mondială la individual (…).“ Comentariul mi se pare bizar fiindcă dezvăluirile Mariei Olaru ar fi trebuit să provoace domnului Popescu mai curînd întrebări decît sentințe discutabile. Întrebările sînt: educația copiilor în anii ’90, felul în care se exercita autoritatea parentală asupra lor, relația familiei cu autoritățile de protecție și cît de cunoscute erau drepturile copiilor, ce reprezenta, la vremea respectivă, pentru familiile sărace, din provincie, o carieră internațională în gimnastică şi de ce o adolescentă dintr-o astfel de familie poate accepta tratamente inumane pentru a deveni campioană, timpul de care are nevoie o victimă a unui abuz pentru a vorbi în public despre traumele suferite și pentru a găsi puterea de a rezista vîrtejului mediatic etc. Iar ideea exprimată de jurnalist că nici măcar nu e vorba de „o campioană absolută“, ceea ce ar diminua gravitatea abuzurilor, mi se pare stranie: adică n-a mîncat bătaie cît pentru o campioană absolută, ci mai puțin, cît pentru o medalie la bîrnă…
Maria Iordănescu este psiholog.
