Scrisul nu scrie efectiv
Există, probabil, o nouă cerință a Ministerului Educației, adresată cadrelor didactice: aceea de a realiza lucrări științifice. Asta ar explica de ce e plin site-ul didactic.ro de astfel de lucrări. Cu alte cuvinte, dascălul nu mai trebuie pur și simplu să presteze la catedră, ci, în plus, trebuie să își adune experiența într-un referat util colegilor, generațiilor viitoare, pedagogiei însăși.
M-am oprit asupra referatelor unor educatoare, care au avut ca obiect de studiu „dezvoltarea limbajului în etapa preșcolară“: un bazar de platitudini, de clișee dulcege, de informații culese de pe Internet și însăilate delirant. Dar, mai ales, greșeli de exprimare inadmisibile.
Cîteva exemple (ortografia și coerența aparțin autorilor):
● Lucrarea cu titlul „Structura comunicării umane“ începe glorios cu următorul panseu, ca bază de expunere a propriilor revelații: „Cînd vorbim despre comunicare, avem tendința să credem că se desfășoară oarecum normal, de la sine, în familie, în diferite situații, cînd adultul își adaptează limbajul la nivelul de înțelegere al copilului“. Nu-i așa că nu v-ați gîndit? Urmează un lung pasaj în care ni se explică temeinic ce este comunicarea, după care autoarea trece la specificul activităților din grădiniță: „Activitatea preșcolarilor nu este centrată pe comunicarea scrisă. Scrisul este doar observat, se știe de existența lui, dar nu scrie efectiv (!). Preșcolarii trasează pe contur, unește (!) punctele, desenează liber, colorează“. În referat sînt subliniate și motivele pentru care comunicarea ar putea da greș: „Consider că dacă receptorul din varii motive (boală, oboseală) nu a fost suficient de bine captat, nu reușește să interiorizeze cunoștințele predate. Lipsa continuității la ore, indiferența față de sistem duce (!) la neimplicarea elevilor în activitate. De fiecare dată cînd ne oprim din expunerea ideilor, deoarece trebuie să temperăm un copil neatent, să închidem telefonul unei domnișoare distrate, cel mai mult are de suferit actul predării. Aceste întreruperi duc la reluarea informațiilor și implicit la pierdere de timp“.
● Un proiect de cercetare pentru obținerea gradului I, realizat de o educatoare sub îndrumarea Universității București, cu titlul „Specificul învățării verbului în activitățile de educare a limbajului“. În argumentația alegerii obiectului de studiu stă scris: „Cea mai mare bucurie a părinților este aceea de a-și vedea copiii sănătoși, cu vorbirea și scrierea «frumos curgătoare și limpede ca cristalul» așa cum a gîndit și marele Ion Creangă, cel care s-a dăruit copiilor ca nimeni altul“. Știu că par meschină cu asemenea observații, dar „marele Ion Creangă“ s-a gîndit la Ozana, nu la sănătate, vorbire și scriere.
● Alt referat, tot despre rolul poveștilor în dezvoltarea limbajului. Sau, mă rog, așa scrie în titlul lucrării, fiindcă pe parcurs autoarea descoperă că basmul combate și nevrozele sau stările de agitație: „Educatoarea, în grădiniță, utilizează basmele și poveștile pentru a-i calma pe copii, povestirea realizîndu-se într-o atmosferă relaxantă, liniștitoare și captivantă (…)“. Se revine, apoi, la ideea inițială, cu concluzia: „Expunerile orale ale unor opere literare, povești sau basme, trebuiesc (!) realizate cu tonul potrivit folosind un limbaj plăcut cu cuvinte alese pentru a emoționa copilul și a-l capta și coopta în dezvoltarea capacității de comunicare a viitoarei generații ce se ivește în prezent în persoana micului preșcolar așezat pe scăunelele puse în formă de semicerc“.
● Iată și ce pot învăța copiii de la Ion Creangă: „Ascultînd poveștile lui Creangă, copiii cunosc numeroase figuri din viața satului – oameni harnici, curajoși, înzestrați cu stăruință și dîrzenie, optimiști, veseli, glumeți, dar și hotărîți să lupte pentru o viață mai bună, pentru izbînda dreptății, a cinstei, a adevărului“. Așadar, nu despre capre rîioase sau oameni leneși spînzurați a scris marele povestitor, ci, s-ar zice, despre Robin Hood sau despre răscoala de la 1907.
● Lucrarea „Rolul formativ al poeziei“ începe cu un portret emoționant, liric, al educatoarei care urmează să predea poezia: „Educatoarea este acea fiinţă care are capacitatea de a înlocui multe mame în acelaşi timp, oferind copiilor care-i sînt încredinţaţi sentimentul de siguranţă de acasă. Este fiinţa sensibilă, capabilă să pătrundă în sufletul fiecărui copil cu care vine în contact, să-i înţeleagă nevoile şi să răspundă acestora oferind şanse egale tuturor copiilor din colectiv“. Un articol despre modalitățile de atragere a copiilor spre citit începe cu un citat „bine ales“ din Liviu Rebreanu: „…fiecare cuvînt din limba naţională e chinuit, e trăit de neamul întreg, în viaţa lui sufletească comună de veacuri şi milenii…“
În final, mi se pare important să fac această precizare: mă bucur sincer că există site-ul didactic.ro. Cred că este un site util comunității didactice și cred că cei care l-au construit au reușit ceva ce instituțiile statului se străduiesc din greu să o facă: un dialog viu între dascălii din toată țara. Mă întreb însă dacă „reformiștii“ educației au timp să îl studieze: ar afla exact de unde trebuie începută schimbarea în învățămîntul românesc.
Maria Iordănescu este psiholog.
