Copiii care „strică“ reţeta educaţiei
Am văzut recent, pe Digi24, un film produs de BBC despre așa numitele extreme brat camps, tabere americane de disciplinare a copiilor și adolescenților. Despre ce este vorba: în peste 1000 de astfel de școli de corecție, întinse pe întreg teritoriul Statelor Unite, sînt aduși copii și tineri cu vîrste între 5 și 16-17 ani. Aceștia au diferite probleme de comportament: de la cele minore (nu își fac patul sau ordine în cameră, înjură ori se iau la harță cu prietenii de joacă) pînă la cele mai grave, de tipul abandonului școlar sau al consumului de droguri etc. Atenție, nu este vorba despre fapte penale: toți acești copii sînt aduși aici de propriii părinți, şi nu în urma unei decizii judecătorești. În general, programul de disciplinare este unul milităresc: exerciții fizice pînă la epuizare, condiționarea hranei, a îmbrăcămintei decente sau a odihnei de un comportament obedient, program extenuant de păstrare a curățeniei etc. Programul acesta de disciplinare costă destul de mult: un părinte afirmă că pentru un an întreg a plătit 36.000 de dolari. Iar realizatorii documentarului vorbesc despre o afacere, la nivel național, de peste două miliarde de dolari. Filmul conține multe imagini stupefiante: într-o tabără, spre exemplu, copiii (și vorbim despre unii de 5-6 ani) aveau uniforme portocalii, identice cu cele ale deținuților de la Guantanamo și ale celor hăcuiți de ISIS; într-o altă tabără, un „comandant“ povestea zîmbind că îi alintă pe copii spunîndu-le „Al-Kidda“ și că, deși nu sînt delincvenți, vor fi tratați ca atare în tabără; un adolescent este trezit de mama lui care, în fața cameramanilor, îl anunță că trebuie să plece de acasă la școala de corecție. Tot în fața camerei de luat vederi, niște namile îi arată băiatului cătușele și îl întreabă dacă e nevoie să le folosească. (Am uitat să precizez că, la nevoie, părinții pot apela la firme “de transport“ ai căror angajați pot folosi forța, cătușele și puțina minte pe care o au în dotare pentru a-i duce pe copii în tabăra de cumințire.) Ajunși la un hotel, unde trebuie să poposească peste noapte, namilele îl anunță pe băiat că trebuie să doarmă legat cu cătușele de un scaun. Vina acestui băiat? Abandonul școlar (din cauza hărțuielilor colegilor) și dependența de tabletă. Documentarul este tulburător.
● În primul rînd, cît de legală este această „afacere“? Sigur, atît șefii de campusuri, cît și firmele de transport au tone de hîrtii semnate de părinți, în care aceștia își dau acordul asupra a tot ce urmează să se întîmple cu fiii și fiicele lor. Dar nu există nici un organism federal sau național care să verifice și să supravegheze „procedurile“ acestei afaceri. Cum se face, totuși, că agențiile de protecție a copiilor, breslele de psihologi, psihiatri, pedagogi, organizațiile de apărare a drepturilor copiilor, toate acestea nu au nici un cuvînt de spus, nici o privire de aruncat în ograda acestor școli de corecție, dar mai ales în ograda adulților care apelează la ele?
● Mă întreb, cinic vorbind: într-o țară în care poți fi decăzut din drepturile părintești dacă fiul de sub 12 ani stă prea mult singur în casă sau dacă îl zgîlțîi un pic de umeri, cum e posibil să ți le păstrezi cînd privești, impasibil, cum același copil este luat cu cătușe de niște neica-nimeni și dus în tabere epuizante?
● După cum spuneam, în film sînt prezentate scene sfîșîietoare, în care copiii sînt despărțiți de familie și casă, în care sînt puși la munci și eforturi absurde. Sînt pur și simplu hăituiți de camera de luat vederi, de reporter, mame, comandanți de tabără, și expuși, astfel, publicului în cele mai delicate, traumatizante momente. Am înțeles chiar că s a realizat un serial de tip reality show, transmis în State și în Europa. Cum e posibil?
● Este evident că nu vorbim despre cazuri singulare: zeci de mii de părinți, poate sute de mii aleg soluția școlilor de corecție pentru copiii lor, repet, nu pentru devieri grave de comportament, ci pentru fapte cvasiobișnuite (una dintre mămici a afirmat destul de nonșalant că l-a adus pe fiul ei acolo pentru că i se părea „cam furios“). Cu alte cuvinte, părinții, seduși de o nouă rețetă „pedagogică“ ce promite să nu dea greș, dar mai ales să le reducă efortul, abdică de la îndatoriri firești, deleagă autoritatea părintească unor străini și aleg forța în locul educației familiale adecvate. De ce? Fiindcă trăiesc într-o țară în care educația este hipertrofiată de mii de rețete de educație, de sute de mii de guru în ale parenting-ului, găsiți la orice colț de stradă, sau de perfide anunțuri publicitare. America întreagă pare obsedată de o rețetă a fericirii „în cinci pași“. Dai greș? Nu-i nimic, inventăm altă rețetă, alți pași…
● Și, în sfîrșit, o ultimă întrebare: pe cînd niște extreme brat camps pentru părinți nevolnici? Sau pentru o lume de adulți bezmetici?
Maria Iordănescu este psiholog.
