Din nou, despre citit
Îmi povestea cineva, zilele trecute, cu mare încîntare, despre proiectul unei edituri, al cărui scop era să-i determine pe copii să citească. Prin joc. „Ne jucăm cu ei foarte mult, astfel încît aproape nici nu își dau seama că citesc…“, îmi spune bucuroasă coordonatoarea proiectului. Văd și aud deseori detalii despre astfel de proiecte, și mă bucur de fiecare dată că aventura prea scurtă a cărților în viața copiilor este o problemă la care adulții reflectează serios. Se fac concursuri de citit și de scris, cursuri de artă dramatică pornind de la cărțile copilăriei, mici cluburi de lectură etc. Sînt benefice. Să ne bucurăm că ele există și să le urăm succes.
Dar, pornind de la ușoara exaltare a persoanei care îmi vorbise despre proiect, am, totuși, cîteva comentarii.
Este înduioșător să vezi eforturile librarilor, dascălilor, editorilor, scriitorilor chiar, pentru a-i face pe copii să citească: pun „în scenă“ tot felul de „scenarii“, aduc pe masa de lucru diverse și sofisticate strategii, numai pentru a aduce tînăra generație față în față cu cartea. Imaginea este surprinzător de asemănătoare cu cea în care părintele „de serviciu“ aleargă cu farfuria plină de morcovi și broccoli prin toată sufrageria după cel mic ca să îl hrănească corect. Iar puștiul înțelege că toată mișcarea nu e decît o joacă, un prilej de a atrage atenția adultului, dar și unul de a-i spune că nu are chef să mănînce, o activitate, în esență, plictisitoare, dacă nu ți-e foame și nici nu îți plac morcovii. Idealul ar fi să îl atragi pe el către morcovi (citit), prin formarea nevoii, a deprinderii, prin ritualuri repetate cu fermitate, prin modelele care îl înconjoară etc. Dar ca să știi cum să faci asta, trebuie să știi care este cauza pentru care copilul refuză să citească.
Copilul nu citește cînd familia lui nu citește. Cînd comunitatea în care trăiește nu pune preț pe citit. Cînd, în sfîrșit, țara întreagă nu citește sau nu dă doi bani pe citit. Secvența de timp alocată cititului și beneficiilor lui lipsește aproape cu desăvîrșire din spațiul public sau privat: părinții vin tîrziu acasă, iar la mesele de familie nu discută despre cărți, comunitatea își face simțită prezența în cel mai bun caz la votare, iar țara și mass-media promovează adesea oameni și televiziuni fără carte. De aceea, primul gînd care îmi vine în minte atunci cînd vorbim despre proiecte vizînd apropierea de carte este că, pentru a avea succes printre copii, ele ar trebui să se adreseze mai curînd părinților, dascălilor, educatorilor. Ei sînt cei care formează interesul și deprinderea, zi de zi, pe termen mediu și lung, nu un proiect care durează două săptămîni.
Există un adevărat mit care pornește de la ideea că jocul este principala formă de învățare a copiilor: jocul ar fi un soi de tehnică hipnotizantă, prin care îi „manipulăm“ pe copii să facă ce nu vor să facă altfel, în mod conștient, fiindcă e o treabă serioasă. Nu vrea să se spele pe dinți? Facem avioane din tub și aeroporturi din chiuvete și-l chemăm la joacă pînă face 18 ani, cînd îi spunem, în sfîrșit, adevărul despre bacterii și carii. Nu vrea să citească? Inventăm tot soiul de jocuri didactice ca să îl seducem. Nu vrea să mănînce? Facem ca toate orătăniile pe lîngă el, sperînd să îi smulgem un zîmbet, prin care să strecurăm lingurița cu mîncare. Încercăm să nu traumatizăm copilul, vorbindu-i despre lucruri „serioase“, și-l transformăm, astfel, într-un bătrînel molcuț la minte.
Dacă ne imaginăm că lipsa cititului este compensată de frecventarea Internetului, ne înșelăm: 80% din ce „încasează“ astăzi un tînăr din exterior este pură „informație“, nu „formație“. O carte, oricare i-ar fi subiectul, are o structură, o temă, o dezvoltare proprie, un limbaj, o raportare la alte cărți care tratează aceeași temă. Toate acestea aduc copilului mai multe benficii, de ordin formativ, decît spicuirile de pe paginile de Internet. Am vorbit deja despre aceste beneficii într-un articol trecut: exersarea răbdării, a timpului alocat reflecției, a dialogului cu lumea, așezarea informațiilor și a emoțiilor într-o structură mai amplă și mai creativă.
Și, apropo de dialogul cu lumea: există o dezordine accentuată în felul în care dialogăm astăzi între noi, în orice mediu. Nu ascultăm ce spune celălalt, opinia experților este diluată de amatori „care știu ei mai bine cum stau lucrurile“, în general ne mișcăm într-un zgomot asurzitor, ignar, în care soluțiile sau problemele sînt anulate de resentimente sau iritări. Să îl înveți pe copil să citească mi se pare că este primul pas spre un dialog civilizat: prin citit, învață, de fapt, să asculte părerea altcuiva. Învață să ceară ajutorul aceluia care știe mai bine. Învață să recunoască, prin exercițiul cititului, construcția solidă, să deosebească impostura de profesionalism. Învață că există și „jocuri“ mai interesante decît joaca…
Maria Iordănescu este psiholog.
