Copiii statului
Primele informații care îți apar pe Internet despre centrele de plasament din România sînt cele privind abuzurile comise de angajați asupra copiilor: „Un caz șocant a ieșit la iveală la Centrul de plasament din Oradea, după ce copiii de acolo s-au plîns psihologului că sînt agresați și abuzați sexual.“ Sau: „Anchetă penală la Casa de copii «Sfînta Maria» din Bucureşti. Angajaţii sînt bănuiţi că, în loc să aibă grijă de fetele internate acolo, le băteau, le sedau şi le luau mîncarea şi banii primiţi din donaţii. Angajaţii nu recunosc acuzaţiile şi toţi au ajuns la poliţie, unde dau declaraţii.“ Sau: „În toate centrele de plasament din ţara asta întîlnim acest fenomen de suprasedare, de administrare de neuroleptice care nu fac decît să transforme în legume nişte copii sau nişte tineri cu potenţial real“ etc. Pe lîngă acest tip de informații mai apar, destul de rar, cele despre „vizitele calde și bogate în cadouri“ făcute de politicieni în campanii electorale.
În rest, mai nimic. Casele în care trăiesc copiii abandonați par niște fortărețe, niște case conspirative, din care arareori și, mai curînd, la ananghie răzbat unele vești, de cele mai multe ori proaste. Nu există informații despre cei care lucrează acolo, despre pregătirea lor profesională, despre felul în care se fac evaluările angajaților, despre felul în care un copil instituționalizat se poate apăra de abuzuri comise de colegi sau de angajații care ar trebui să aibă grijă de el. Majoritatea cazurilor de abuz au fost dezvăluite de presă, nu de cei care, destul de mulți, vin în contact cu aceşti copii: școală, spital, sponsori, șefi de prin primării sau de prin direcțiile județene de protecție a copilului, inspectorate sau funcționari din Ministerul Educației ori cel al Familiei. Nimeni nu știe nimic, deși anchetele furnizate de presă vorbesc de zeci de copii sedați, de zeci de copii cărora li se ia mîncarea sau sînt bătuți, de zeci de fete trimise să facă prostituție etc.
Mă întreb dacă nu cumva lucrurile stau atît de prost fiindcă nu există suficiente programe de informare/formare a comunității largi și a categoriilor profesionale cu care acești copii vin în contact. Cît de bine informați sînt copiii din centrele de plasament despre drepturile pe care le au sau despre modul în care pot reclama un abuz? Ce se întîmplă cu angajatul reclamat? Cine urmărește desfășurarea anchetei? Ce se întîmplă cu copiii-reclamanți în acest timp? Există programe de stimulare a solidarității față de acești copii, în comunitățile locale? Sînt informați dascălii, doctorii, educatorii despre procedurile pe care trebuie să le urmeze atunci cînd sesizează eventuale urme de abuz?
Cazurile prezentate de presă scot la iveală multe alte întrebări la care nu există răspunsuri clare: ce se întîmplă cu tinerii care, odată ajunși la vîrsta majoratului, ies din sistemul de protecție al statului? Există programe sau fonduri speciale pentru ei? Practic, încotro fac primul pas după ce ies pe ușa centrului de plasament?
Dacă ne imaginăm că problema copiilor abandonați în grija statului este doar una a statului, ne înșelăm: sînt prea mulți ca să nu ne pese de ei și destul de puțini ca să-i luăm în seamă, să le putem întinde, fiecare după pricepere, o mînă de ajutor. Iată ce spun rapoartele furnizate de site-ul Agenției Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție despre copiii nației române: din aproximativ 3.700.000 de copii, aproape 60.000 se află în grija statutului (sub diverse forme), 80.000 de copii au părinții (unul sau amîndoi) plecați la muncă în străinătate, iar 10.000 de copii cresc fără singurul părinte susținător și fără vreo măsură de protecție a statului.
Se vorbește mereu de necesitatea unui „proiect de țară“, de „moștenirea“ pe care vrem să o lăsăm copiilor noștri, de viitor, de „mîndria de a fi român“. Întrebarea este cum poate arăta un proiect de țară fără generația următoare, cine va fi, în anii ce vin, „mîndru că e român“ și despre viitorul cui vorbim? Pe scurt: cum se poate promova o națiune prin neglijarea sistematică, iresponsabilă a copiilor ei?
Maria Iordănescu este psiholog.
