Îmi dau seama că rubrica pe care am deschis-o acum aproape un an alunecă tot mai mult spre psalmodierea, pe diverse tonuri, a aceluiaşi mesaj. Încerc să îl pun răspicat pe hîrtie, poate scap de el.
Eram în birou la decanat, la Litere, şi am auzit vînzoleală pe coridor. Am ieşit să văd ce e. În uşa secretariatului, o colegă de la ştiinţele educaţiei îşi exprima indignarea pe tonuri acute. Fusese apelată „doamna profesoară“ şi ţinea morţiş, cu mînie în glas, să explice eroarea degradantă.
Un alt cuvînt magic al zilelor noastre este „experienţă“. Bieţii tineri, studenţi sau proaspeţi absolvenţi care îşi caută primul job, ar da orice ca să nu ajungă la inevitabila întrebare din orice interviu: „Ce experienţă aveţi în domeniu?“ E un paradox frustrant: pentru a căpăta experienţă, trebuie să dovedeşti că o ai deja.
Pentru generaţia bunicilor noştri era cu siguranţă mai simplu. Dacă ar fi fost băiat, trebuia întîi de toate să înveţe să fie cuviincios: să spună „Bună ziua“ domnilor şi „Sărut mîna“ doamnelor şi preoţilor. Dacă era să fie fată, urma să înveţe să fie vrednică şi ascultătoare.
Ion Codru Drăguşanu notează în 1838 în epistolarul său, Peregrinul transilvan, curiozitatea modului în care „românii transalpini, sau munteni“ denumesc călătoria înspre Austria „înîntru“. Lucrul acesta ar dovedi, crede peregrinul, „că România au fost dedată de a depinde de undeva şi că a depins cîndva de Austria“.
Îmi amintesc de un premier, profesor de economie, care s-a retras din funcţie declarînd că „l-au învins structurile“. Ce vor fi fost acelea, rămîne de ghicit. Limpede e, însă, că „structurile“ reprezentau piesele componente ale „sistemului“.
Eram profesor stagiar. Mă bătea gîndul să mă însor şi n-aveam un sfanţ. Într-o zi am aflat de la cineva că şefa mea de catedră se pregătea să-şi dea gradul. Familie, copii, gospodărie, viaţă grea. Cînd să-ţi mai faci vreme să scrii vreo 60-70 de pagini! Pe vremea aia, încă nu apăruse moda să-ţi iei un sabatic.
Cum să-ţi păstrezi calmul cînd toată lumea ţipă în jurul tău? Să zici că învăţămîntul nostru e la pămînt a ajuns să sune încurajator. Măcar nu mai ai unde să cazi mai departe. În pletora de acuze dezlănţuite cu orice prilej, una îşi face loc în faţă tot mai vocal.
Am vrea să-i învăţăm pe studenţi ceea ce credem că ar fi cazul să înveţe de la noi, sau cu ajutorul nostru, la programul de studii la care s-au înscris şi la care predăm. Şi avem sentimentul că reuşim lucrul ăsta, an de an, tot mai puţin. Ne întrebăm de ce şi, mai ales, ce am putea face.
Lumea se plînge că ne pleacă tinerii din ţară. Pentru că nu-şi găsesc, în România, o slujbă pe măsura pregătirii lor, care să-i satisfacă, măcar profesional, dacă nu financiar. Moralistul de serviciu zice: asta facem noi cu educaţia din România, vindem iluzii!
Deja într-a XI-a prinsesem reţeta. În esenţă, succesul depindea de arta epitetului. La olimpiadă, nu ţi se cereau doar cunoştinţe, ci şi calităţi personale, cam nebuloase, dar nu indescifrabile. Epitetul, în special cel valorizant – i se mai spune, cred, şi „apreciativ“ – era instrumentul ideal.
Valorile sînt grundul pe care desenăm înţelegerea lumii în care trăim şi ne proiectăm cursul vieţii noastre prin ea. Acum mai bine de şapte decenii, Tudor Vianu, scriind un compact tratat de teorie a valorilor, pornea de la întrebarea privitoare la natura acestora.
Mă consider un om norocos, pentru că am ajuns să fac în viaţă ce mi-am dorit. Iar acum constat tot mai des că o astfel de bucurie mărturisită trece drept ceva între neghiobie şi parşivenie. Cum adică îţi place meseria pe care ţi-ai ales-o? Vrei să ne abureşti, sau ai o problemă?
Cum a ajuns învăţămîntul de la noi să aibă o atît de proastă reputaţie internă? Sondajele de opinie indică un nivel de încredere relativ decent în „şcoala românească“. În schimb, dacă citeşti ziarele, dacă te uiţi la televizor, dacă navighezi pe net sau dacă stai de vorbă cu oamenii, vei afla numai grozăvii.
Se apropie sărbătorile şi sînt în pană de subiect. Îmi vine în minte sărmanul Caracudi, ziaristul lui Caragiale, care, avînd soţia pe punctul de a naşte, ajunge să dea în redacţie, în ultimul minut, promisa cronică de Crăciun, care începe cu „Cristos a-nviat!“.
La răspîntia dintre „a şti“, „a face“ şi „a fi“, dintre informativ, performativ şi formativ, sistemul nostru de învăţămînt pare să se fi hotărît să dea prioritate termenului median. Şi pare că aşteptările în acest sens sînt încă mult mai ample decît realizările.
Dintre numeroasele versiuni ale „educaţiei“, despre care am vorbit anterior, cele trei verbe au selectat trei modele prioritare: formativ („a fi“), performativ („a face“) şi informativ („a şti“). Orice proiecţie de direcţionare a învăţămîntului, în special la nivelul programelor şcolare sau universitare, jonglează, în varii combinaţii, cu aceşti trei termeni.
„Omul nou, socialist“ a căzut în desuetudine deodată cu portetele Tovarăşului, cu care se deschidea orice manual. A rămas însă în suspensie întrebarea dacă şi în ce măsură ar fi cazul să ne gîndim la formarea „omului nou, capitalist“ – şi, mai ales, „democrat“. Se poate realiza o democraţie autentică fără ajutorul şcolii?
Promiteam, la începuturi, un fel de „dicţionar“ al noţiunilor şi ideilor legate de educaţie. Mă trezesc acum că am şerpuit prin nenumărate meandre şi că, furat de cîte vreun eveniment de pe scena publică sau de vreun impuls lăuntric, am pierdut şirul.
De cînd îşi văzuse textul tipărit, cu nume şi prenume, fata nu mai voia să se despartă de revistă. Poate că şi dormea cu ea sub cap. În orice caz, la şcoală o ţinea tot timpul sub braţ, fie în ore, fie în recreaţii. Şi, ce era mai rău, adio compuneri. Şi-aşa a rămas.
Se-ntîmpla în Italia, prin anii ’70, ani plini de efervescenţă a doctrinelor educaţionale. Între altele, în siajul tulburenţelor din ’68, prinde vigoare doctrina motivaţională. Pentru adepţii acestei doctrine, a lua în calcul frica, de care vorbeam data trecută, ca pe un factor motivaţional, era de domeniul ereziei.
Se ştie iarăşi că, în opinia generală, noi, românii, îi întrecem pe toţi ceilalţi în două privinţe: la sărăcie şi la IQ. Pe de altă parte, cînd asculţi plîngerile vărsate de dascălii de pe toate palierele sistemului, tot două sînt principalele capete de acuzare la adresa „tineretului din ziua de azi“: prostia şi, la oarecare distanţă, lenea.
Nu-mi plac clasamentele. Nu-i plac nimănui, cînd e vorba despre sine. Cînd ţi se dă un număr într-o ierarhie, ai impresia că ai primit un bon de ordine într-o listă de aşteptare. Vă rugăm să luaţi loc. Veţi fi chemat cînd vă va veni rîndul.
Şcolile se lamentează că primesc, la catedră, absolvenţi tot mai slab pregătiţi din universităţi. Universitarii au şi ei punctul lor de vedere: cum să mai faci învăţămînt de calitate, cînd din licee îţi vin candidaţi inculţi, agramaţi, incapabili să lege două propoziţii cu sens, şi cu media 9,90 la bacalaureat?
În noiembrie, Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, anunţă conferinţa internaţională „Cartea ca obiect“. Este o temă recurentă, dovadă a interesului pe care îl trezeşte.
Aşa se cheamă un roman de David Lodge, cel care încheie savuroasa trilogie despre viaţa universitară din zilele noastre: Changing Places: A Tale of Two Campuses, 1975 (Schimb de dame), Small World: An Academic Romance, 1984 (Ce mică-i lumea) şi Nice Work, 1988.
Spun sus şi tare, în calitate de analfabet digital: capacitatea – şi dorinţa – tinerilor de a asimila evoluţiile tehnologice de ultimă oră este de n ori mai mare, mai intensă decît abilităţile şi curiozităţile noastre, cei care ar urma să-i instruim. Dacă nu ţinem cont de acest adevăr elementar, am face mai bine să închidem porţile şcolii, pînă ce nu le închid învăţăceii noştri, cu noi cu tot înăuntru.
Primesc şi eu, ca tot omul, invitaţii de a lega prietenii pe diverse reţele de socializare: Facebook, LinkedIn, care-or mai fi. Nu ştiu ce să fac cu ele. E un buton care-mi permite să refuz invitaţia. Nu-mi vine să-l folosesc. Cum să respingi expresis verbis o prietenie? Fără să te poţi explica, să-ţi arăţi motivele?
Computerul. Netul. Duşmanii. Stăm cu orele, e drept, cu privirea aţintită în ecran. Dar ce ne flutură pe dinaintea ochilor acest căpcăun al vremurilor noi sînt, cel mai adesea, tot cuvinte. Material citibil, +/- imagini, +/- sunet.
Fiecare are propria tablă de valori cardinale. Pentru unii, ce contează cel mai mult la semeni e inteligenţa. Ei împart lumea, în consecinţă, în „deştepţi“ şi „proşti“. Alţii judecă oamenii, în primă instanţă, după cum au sau nu au caracter. Alţii văd lumea prin grila „generos“ sau „meschin“.
Pentru foarte mulţi oameni, literatura e un fel meşteşugit de a răsuci cuvintele. „Cuvinte potrivite“ – asta se învaţă în şcoală, într-o manieră care l-ar umple de furie şi de dezgust pe Arghezi. Hiperbole, aforisme, simboluri – tot arsenalul. Însă ce căutăm atunci cînd citim scrieri beletristice pare să fie cu totul altceva.
Lucrul cel mai frapant, în privinţa condiţiilor economice şi sociale în care se desfăşoară învăţămîntul nostru, este persistenţa unor enorme discrepanţe între posibilităţile de studiu într-o şcoală (sau clasă) şi alta, ale unui elev şi ale altuia.
Să înveţi ceva pe cont propriu, neasistat, are, de bună seamă, o mulţime de dezavantaje: rămîi cu o sumedenie de lacune, uneori impardonabile, legi în minte capricios lucrurile pe care le afli, înţelegi adesea hazardat ceea ce te strădui să desluşeşti ş.a.m.d.
După atîtea tergiversări, s-a dat în sfîrşit verdictul în procesul ICA. Rezultatul? Unanimitate. Toată lumea declară că e un eveniment de răscruce – trecînd chiar peste „Trofeul Calităţii“. Numai că e o unanimitate bizară şi schimonosită, a unor tabere care par a sta faţă în faţă, gîndind acelaşi lucru: Acum începe!
Cuvintele sînt doar un vehicul al gîndurilor şi intenţiilor noastre. Ioana crede altfel. Ea crede că gîndurile şi intenţiile noastre devin pe măsură ce ele se aşază în cuvintele care le merită. Scrierea creativă – va spune Ioana Pârvulescu – nu-i un antrenament pentru eventuali scriitori. E şansa noastră de a ieşi din muţenie gălăgioasă.
Prin ’94-’95, cînd a demarat şi la noi, cu sprijinul Băncii Mondiale, prima reformă curriculară de anvergură, puţini erau cei care ştiau cam ce se ascunde în spatele cuvîntului cu pricina. Cîţiva au încercat să explice şi neofiţilor, fără prea mare impact.
Cuvîntul „proiect“ s-a îmbogăţit în ultimul timp în limba română cu un sens nou, încă neînregistrat cu acurateţe în dicţionare: un text scris, prin care ceri ceva (în general, bani) cuiva (de regulă, o instituţie finanţatoare) pentru a face ceva (în principiu, ceea ce e dispusă instituţia cu pricina să finanţeze).
Profesorii de limba română se laudă adesea că materia pe care o predau e cea dintîi în catalog. Motivul? Exprimă cel mai elocvent identitatea noastră ca popor. Dar mai este şi un alt motiv, cel puţin la fel de legitim ca şi primul, în ordine didactică, de această dată, nu patriotică.
Ţineam nişte cursuri de formare pentru profesorii de română şi m-am gîndit să fac următorul experiment: le-am propus să noteze rezolvarea unei teme de casă a unui elev de liceu şi să-şi justifice evaluarea. Am constatat că notele acordate acopereau toată scala de la 10 (cu felicitări) la 1 (cu blam).
Iar a început! Ziarele duduie, părinţii-s nervoşi, copiii – cu inima cît un purice. În rest, lumea îşi vede de treabă: iar a început, dar de terminat nu se termină niciodată. Reîncepe la anul din nou. Anul ăsta – aflăm de la ştiri – nu s-au înscris la bac cam un sfert dintre proaspeţii absolvenţi de liceu. Poate au vrut să se mai gîndească.
Preocuparea pentru calitate a apărut relativ tîrziu, la vreun deceniu şi mai bine după căderea comunismului. După răsturnarea regimului lui Ceauşescu, au răbufnit o serie de probleme mult mai stringente şi mai contondente, faţă de care grija pentru calitate rămînea pe post de tichie de mărgăritar.
La sfîrşitul săptămînii trecute, a avut loc întrunirea bianuală a Consorţiului „Universitaria“: Universitatea din Bucureşti, Academia de Studii Economice din Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi Universitatea de Vest din Timişoara.
„Sistemul“ nu e compus din „actori“ care interacţionează individual – profesori, elevi, studenţi, părinţi etc. –, ci din instituţii. Ele sînt responsabile pentru definirea „rolurilor“, cît şi a regulilor şi a practicilor de interacţiune, iar această limpezire poate fi ori impusă din exterior, ori generată intern.
Cînd eram decan la Literele bucureştene, am făcut o campanie de promovare a facultăţii, publicînd, în reviste congenere – România literară, Observator cultural, Dilema veche ş.a. – o serie de testimoniale ale unor absolvenţi care îşi făcuseră o carieră de invidiat.
Vorba preferată a dreptei în educaţie este May the best one win! Uneori, îţi vine să te întrebi cine e, la urma urmei, „cel mai bun“, deşi răspunsul e la îndemînă: cel care cîştigă. Iar cuvîntul care exprimă adevărul e, din aceeaşi perspectivă – „performanţă“.
Vorbeam săptămîna trecută despre avatarurile reformelor în învăţămînt, induse, în ultimă instanţă, de succesiunea ciclurilor de guvernare. Am fost chiar unul dintre naivii care s-au bucurat, plini de speranţă, la semnarea celebrului „Pact pentru educaţie“. Care n-a avut, pînă la urmă, nici un rezultat.
Majoritatea participanţilor, lipsiţi totuşi de o cunoaştere internaţională detaliată a situaţiei – mă număram printre aceştia –, veniseră la colocviu cu convingerea că „reforma reformei“ se petrecuse doar la ei, din motive pur subiective, puse de regulă în seama unui personaj politic sau a altuia.
Pe vremuri, acum vreo zece ani, cînd admiterea la facultate era încă prilej de multă încrîncenare, mă conversam adesea, ca decan, cu părinţi supăraţi foc pentru absenţa copilului lor din lista celor clasaţi pe locuri bugetare. Cînd argumentele erau epuizate, se trecea, nu o dată, în alt registru.
Vreme de mai bine de două decenii, cuvîntul de ordine pentru tot ce mişca în societatea românească a fost „tranziţie“. Spre norocul meu, cu „tranziţia“ mă înţelegeam destul de bine. Studiind mijlocul de secol al XIX-lea la noi, m-am întîlnit adesea cu ea, urmărindu-i meandrele.
Prin anul 2000, avînd – ca profesor invitat la Universitatea din Viena – de propus, pentru secţia de română, şi un curs de Landeskunde – la noi s-ar traduce prin „cultură şi civilizaţie“ – m-am gîndit să discut, împreună cu studenţii de acolo, marile controverse mediatice din România acelor ani.
