E vorba de răsucirea cu 180° a decalogului marcusian: un „antidecalog“ așadar, ipotetic, dar deloc afară din realitate, ludic, dar suficient de serios cît să te pună pe gînduri.
În polemicile derulate pe tema orelor de religie, am auzit adeseori pledoaria potrivit căreia principalul lor rost ar fi educația morală. Dacă ar fi să îl credem pe cuvînt, ar trebui să conchidem că cine nu e credincios sau nu a avut parte de o educație religioasă este, ipso facto, o ființă imorală – în cel mai bun caz, amorală.
Vrem să pregătim absolvenți care să știe o sumedenie de lucruri, incapabili însă să afle ceva. Pregătim martori ai lumii contemporane, nu agenți activi ai transformării perpetue a acesteia.
Mă întreb dacă cele două nevoi care încheie decalogul propus de Solomon Marcus, cea de cultură și cea de transcendență, fac pereche. Mai precis, mă întreb dacă, pentru propunător, „cultura“, un termen atît de cuprinzător și atît de disputat în vremea din urmă, este înțeleasă tot ca o formă de transcedere.
Ultimele patru nevoi – de identitate, de omenesc și de omenie, de cultură și de transcendență – intră iarăși într-un alt registru, amintind‑o (și completînd-o) pe prima: nevoia de a da sens vieții.
Cred că putem satisface o atare nevoie „împrospătîndu-ne“ în permanență pe noi înșine, ca profesori. Aici auspiciile nu ne sînt favorabile. Munca didactică e vîrîtă sub tăvălugul presiunilor birocratice. La fel și cea de cercetare, care, în învățămîntul superior, e sursa cea mai importantă a revigorării minților noastre.
Cap de listă în „decalogul“ lui Solomon Marcus era „nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar“. O să insist puțin asupra ei, pentru că mi se pare de un alt „calibru“ decît celelalte nouă.
Descopăr că la un articol precedent din Dilema veche despre Solomon Marcus un cititor îmi propune să comentez un text al acestuia, „Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama“, publicat în 24 noiembrie pe Contributors.
Fiecare catedră organiza anual o sesiune de comunicări, cu tematici vădit intersecte. N‑ar fi mai bine, am întrebat eu, să-și reunească eforturile în conferințe comune, cu participare mai largă, cu impact mai mare ș.a.m.d.?
Primesc pe e-mail, prin bunăvoința profesorului Radu Gologan, un text în engleză de Solomon Marcus: Life and Death – Here and Beyond. Textul începe prin a spune că moartea, reprezentată ca o ruptură între ceva și nimic, devine incomprehensibilă. Nu avem capacitatea de a ne imagina nimicul, spune acesta.
„Te spun la Guvern“ (sau la minister, la Parlament, la Președinție…) auzeai frecvent în vremurile aurorale ale democrației românești postdecembriste. De regulă, ți se mai flutura și cîte un nume sau o carte de vizită a vreunui potentat al timpului.
A privi, a asculta, a pipăi, a mirosi, a gusta. Lucruri care nu se mai învață nici în familie, nici în școală, nici altundeva. Noi, cu glorioasele noastre tehnologii, ne-am eliberat de așa ceva. Nu mai avem nevoie să supraviețuim. Poate nici măcar să viețuim. Ajunge să existăm. E mai simplu, e mai practic, e mai eficient.
Pe scurt, închisoarea și-a luat în sarcină reintegrarea deținuților în societatea de care au fost izolați pentru o vreme. O atribuție discutabilă, care poate oricînd genera abuzuri – vezi „fenomenul Pitești“ în perioada comunistă, Portocala mecanică de cealaltă parte a Cortinei de Fier etc. –, dar general acceptată în principiu.
A apărut o nouă preocupare în spațiul public românesc: cine și după ce criterii atestă dacă o lucrare este științifică sau nu. Răspunsul scurt este dezamăgitor: depinde. O revistă sau o editură științifică au propriile criterii pentru a accepta un manuscris spre tipărire.
Mă uit la televizor. Se comentează propunerile unei comisii ministeriale de reformare a programelor școlare. Mai precis, afirmațiile dlui academician Solomon Marcus, potrivit căruia gimnaziul în România reprezintă o permanentă agresiune la sănătatea fizică și psihică a elevilor.
Sintagma „învățămînt centrat“ sugerează ideea că sistemul educațional, cu toate articulațiile lui, este, asemeni sistemului solar, un întreg coerent, ale cărui piese componente nu se mișcă alandala, fiecare în legea ei, ci se supun unei ordini interioare dictate „de la centru“.
Vă mai amintiți, probabil, de tragedia lui Ionuț, copilul ucis de cîini lîngă un teren de joacă din București. Am fost atunci, în febra emoțională a momentului, martorii unei avalanșe de acuze, clamînd, toate, responsabilitatea celor care, direct sau indirect, au făcut posibil să se petreacă acel groaznic accident.
De cînd Ministerul Justiției a publicat, slavă Domnului, lista lucrărilor scoase pe bandă rulantă de rezidenții pușcăriilor, mass-media se întrec în a publica „topuri ale rușinii“.
Așa s-a tradus în română, ingenios, titlul unei cărți a lui Herbert Frank, Die das „neue“ nicht fürchten – Manager der Kunst; o carte despre arta plastică modernă, mai exact, despre „viețile acelor oameni care, fără să se teamă de nou, s-au pus în slujba artei tinere și au adus sacrificii pentru ea“.
Deocamdată, mie liceul mi se pare, în actuala configuraţie, ca o autostradă pe care apare la un moment dat, netam-nesam, un ditamai podul, pe sub care trec alte drumuri. Vrei să cobori? N-ai decît să sari de pe parapet. Vrei să urci în autostradă? Te poţi tîrî pe burtă pe taluz. Oricum, la capătul podului e o altă ţară.
Îmi aduc aminte discuțiile înfierbîntate cu părinții de la școala din Viena în care fata mea a făcut clasa a II-a. Toți se plîngeau că materia e prea grea, că programa e prea încărcată. Eu căscam ochii mari, pentru că fie-mea nu avea nici un motiv să se plîngă: ce i se cerea să învețe învățase deja în clasa I, în România.
Învățăm, în medie, cam un sfert din viață. Atîta durează instruirea într‑un cadru formal: grădiniță, școală, universitate. Altminteri, învățătura nu se dă dusă de la noi de cînd ni se predau tehnicile de folosire a sînului mamei pînă la „nu credeam să-nvăț a muri vreodată“.
CV-ul zilelor noastre elimină din text orice urmă de narațiune, de „poveste a vieții“. El pare să se alăture regulii jurnalistice a piramidei inversate, potrivit căreia informația se structurează în ordinea descrescătoare a importanței. Or, în cazul de față, important pare să fie cu prioritate prezentul sau trecutul imediat.
Nu am vrut să scriu despre drama petrecută în societatea românească la #colectiv. Pe de o parte, pentru că îmi repugnă modul în care mass-media autohtonă se aruncă, cu lacrimi în ochi și apetit de hoitar, asupra evenimentelor însîngerate.
Mama mea, profesoară de latină, m-a anunțat bucuroasă că a reușit să-și găsească un alt loc de muncă prin apropiere, în același liceu în care urma să-mi încerc eu puterile la examenul de admitere.
Am fost, cu timpul, subiect al mai multor experimente pedagogice. Primul dintre ele a durat patru ani și am aflat de el mult după ce se încheiase. Povestind la un moment dat cu niște prieteni lucruri de prin copilărie, mi-a atras atenția că ei tot vorbeau despre învățătoare mereu la singular și articulat hotărît.
Propun readucerea la lumină a dedicaţiei, străvechi şi nobil gen paraliterar. Iar condiţii mai propice pentru o atare reabilitare nu găsesc altundeva decît în Prima Carte a naţiei, borgesiana Carte a Cărţilor, Monitorul Oficial. Căci, precum bine se ştie, ai carte, ai parte.
Lumea a rămas cu protestele, cu argumentele, cu indignările şi comisiile, premierul a rămas cu funcţia în exerciţiu, cu titlul de doctor şi cu cel de avocat, obţinut ca o consecinţă a celui dintîi. Şi nu pentru că aşa ar fi vrut înaltul demnitar, ci pentru că aşa scria la lege.
De fiecare dată cînd apare un nou caz răsunător de plagiat se repune pe tapet aceeaşi întrebare insistentă şi îndreptăţită: ce se întîmplă cu cel/cei care, dintr-un motiv sau altul, au lăsat frauda nesancţionată?
O colegă, bună prietenă, mi-a povestit că a dat într-o zi peste un referat copiat cuvînt cu cuvînt chiar dintr-o carte pe care o scrisese şi o publicase ea însăşi. Îşi făcea griji că studenţii or fi ajuns s-o considere ramolită, incapabilă să-şi recunoască propriul text la lectură. S-a dovedit însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.
Din nou, plagiatul. Cartaginem esse delendam. Plagiatul trebuie distrus. Unii, cu voce tremurată, îl proclamă plaga naţiunii. Alţii, pe la colţuri, chicotesc pe seama naivităţii unor profesoraşi, care, zic ei, vor să se bage în seamă. Iar alţii ridică din umeri, întrebîndu-se ce-o mai fi şi cu nacafaua asta.
Se discută iarăşi intens despre plagiat. Tema reapare în spaţiul public cînd şi cînd, pe măsură ce presa mai scoate la lumină suspiciuni legate de tezele de doctorat alcătuite sau coordonate de către mai-marii zilei.
Se zice, în tot cuprinsul lumii, că misiunea de căpătîi a universităţilor nu este de a reproduce, ci de a produce cunoaştere. Frumos lucru! Şi, dacă te uiţi puţin în largul lumii, vezi că, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, chiar aşa şi este.
Scriind data trecută despre experienţa formatoare a muntelui, am resimţit o oarecare stînjeneală. Voiam să arăt cum, făcînd anumite lucruri care au de-a face mai degrabă cu bucuriile noastre decît cu efortul de luminare a minţii, dobîndim uneori înţelesuri mai grele şi mai adînci, care ne pot structura întreaga viaţă.
Într-un CV respectabil, o pasiune de felul ăsta şi-ar găsi locul la rubrica „hobby-uri“. Pentru mine însă, ca şi pentru mulţi alţi împătimiţi ai muntelui, ea a însemnat mult mai mult decît o formă agreabilă de a-mi petrece timpul liber.
Învăţăm învăţînd, făcînd sau trăind. Sînt pe lumea asta puzderie de edificii pe frontispiciul cărora stă scris cu cerneală simpatică: „Aici se învaţă învăţînd“. Învăţatul în stare pură trece tot mai mult drept o corvoadă şi o silnicie.
Călătorii cu mijloacele de transport în comun dotaţi cu handy au descoperit, treptat, virtuţile şi binefacerile anonimatului. Te urci, cobori. Nimeni între alţi nimeni. Viaţa ta se petrece, între timp, în altă parte, unde ai ceva de îndreptat, de remediat. Pedagogii volante, volatile.
Sînt un împătimit trăgător cu urechea. În spaţii publice aglomerate, în gări, în restaurante, la coadă, mor de curiozitate să mai prind cîteva ceva din ce vorbesc persoanele necunoscute din jurul meu. Mediul optim pentru a-ţi satisface o atare apucătură e, fără îndoială, trenul.
Cred că fiecare dintre noi a avut cîndva curiozitatea să se uite printr-un ochean, printr-o lunetă. Impresia şocantă este că ceea ce vezi prin lentilele măritoare nu diferă prin dimensiune faţă de ce se zăreşte cu ochiul liber, ci prin distanţă.
Cine crede că filologilor nu le plac cifrele se înşală. E o generalizare pripită. Eu, unul, mă înţeleg bine cu cifrele, mai ales cînd, vorba lui Caragiale, e „un caz de traducere“: cînd pot fi traduse, povestite, explicate.
Dacă m-aş fi născut pe la începutul secolului XX şi, în 1960, aş fi fost poftit să-mi imaginez cum va arăta o oră de limba şi literatura română în 2010, probabil că m-aş fi găsit într-o încurcătură la fel cu cea în care mă aflu acum. Primul impuls ar fi fost să-mi închipui nişte schimbări radicale, spectaculoase, demne de un alt mileniu.
Pe drum, şoferul ne-a întrebat dacă n-am vrea să vină tot el pe seară să ne ia înapoi. Şi, cum şi de data asta pretenţiile erau modeste, am bătut palma.
La ceremonia de absolvire a celei de-a XIX-a promoţii Erisma, colegul meu Mugur le-a vorbit cursanţilor despre trenuri deraiate. A povestit cum, mergînd mai demult cu o cursă locală în Ardeal, o roată a trenului n-a mai vrut să-şi facă treaba şi a sărit de pe şină.
Mă încadrez, pesemne, la categoria „profesor de modă din ce în ce mai veche“. Nu chiar „veche“. Dar dinamică, evolutivă – sau, după caz, involutivă. Consider, de pildă, că cea mai concludentă formă de evaluare rămîne examinarea orală.
Am un prieten orelist pe care l-am rugat să-mi dea o adeverinţă că nu aud bine. Să pună ce diagnostic o vrea el, numai să o scoată în jumătate de filă A4. S-a uitat la mine nedumerit. Ne ştim de multă vreme şi cred că l-a contrariat că veneam netam-nesam să-i cer o chestie frauduloasă.
Vreau să vorbesc în rîndurile ce urmează despre o amărăciune căreia ezit să-i dau glas în public, din motive lesne de ghicit. Predau într-o universitate de top dintr-o ţară care figurează de regulă pe poziţii fruntaşe doar în topuri negative.
Politica de stimulare brutală a natalităţii îşi avea costurile ei, care nu aveau voie să ajungă în văzul lumii. Psiholoaga noastră şcolară, care avea norma de bază la şcoala ajutătoare, m-a invitat să trec odată pe acolo, dacă vreau să văd cum arată viaţa „adevărată“.
Unul dintre cele mai vechi texte ale omenirii e scurta mărturisire a unui scrib egiptean, care povesteşte cum şi-a deprins meseria. Scriind şi mîncînd bătaie. Mîncînd bătaie şi scriind. Sisific. Documentele medievale româneşti atestă o practică de cadastru bizară.
