O meserie în care poţi greşi, uneori amarnic. Dar nu poţi să nu-ţi pese. Şi mi-aş dori şi eu un învăţămînt în care să nu mai „formăm“ clasamente, statistici, sondaje, grafice, standarde, baremuri, ci să creştem copii şi tineri spre a deveni adulţi. Dup-aia o să le vină şi lor rîndul.
Întrebînd mai demult un prieten psiholog ce ar însemna, din punctul lui de vedere, „eul“, mi-a dat un răspuns de neuitat: „Ce aleg să povestesc despre mine“. Repertoriul poveștilor în care figurez ca protagonist sau barem ca personaj ține de trecut. Alegerea se îndreaptă către viitor.
Din Heliade nici măcar vreun zburător să nu mai adie? Unde sînt îndrăgiții de optzeciști Mateiu Caragiale, Max Blecher, Gellu Naum, Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov? Pe Sorescu l-a înghițit chitul? Unde e doamna literaturii române, Hortensia Papadat-Bengescu?
Unul argumentează că, dat fiind că „este de datoria profesorului să-i facă pe elevi să iubească literatura, e obligația lui profesională“, atunci studierea unor texte din Sadoveanu, Creangă sau Eminescu în gimnaziu nu este mijlocul cel mai indicat.
O tînără profesoară posta pe Facebook următorul „Autodenunț“: „Subsemnata, profesoară de română, declar că nu respect, în mod premeditat, programa școlară de limba română, asemenea unui element dușmănos: nu citesc cu elevii mei poeziile de Eminescu, Amintirile lui Creangă, baladele populare, pastelurile de 150 de ani, nuvelele lui Slavici; nu dictez comentarii, nu arunc în brațe interpretări și nu le cer să învețe pe dinafară teorie literară despre genuri și specii.“ Marea „noutate“ a acestor pr
Exa e o navigatoare înnăscută și o facebookistă patentată, în vreme ce Bope proustianizează în căutarea timpului pierdut, pe care știe să-l piardă ca nimeni altcineva.
Aș vrea să văd, în următoarele luni, ceva ce se cheamă un policy paper, un document de politici educaționale, fie el din partea ministerului de resort, a administrației prezidențiale, a vreunei universități, a vreunui colegiu național, a vreunui ONG, indiferent din partea cui, în care să scrie, negru pe alb, care sînt principalele probleme ale învățămîntului românesc în momentul de față, cum ar putea fi ele rezolvate și care ar putea fi contribuția proiectatei Legi a educației la ameliorarea sit
O ieșire din impas: bătaia. Distribuită și ea inegal de la A la D sau E, bătaia părea să fie singura metodă didactică aptă să asigure profesorului un minimum de disciplină, cît să nu fie nevoit să iasă din clasă înainte de a suna de recreație.
Un alt cuvînt magic al zilelor noastre este „experienţă“. Bieţii tineri, studenţi sau proaspeţi absolvenţi care îşi caută primul job, ar da orice ca să nu ajungă la inevitabila întrebare din orice interviu de angajare: „Ce experienţă aveţi în domeniu?“ E un paradox frustrant: pentru a căpăta experienţă, trebuie să dovedeşti că o ai deja. Cam ca-n bancul care zicea că, pentru a primi un credit bancar, e musai să demonstrezi că n-ai nevoie de el.
Anul ăsta sigur vei începe să scoți cîinele la plimbare și să mergi la piscină măcar o dată pe săptămînă. Îți aduci aminte de prietenii pe care nu i-ai mai sunat de un car de vreme. Faci o listă. Te oprești. Te enervezi. Ai vrea s-o rupi, dar ți se pare mult prea teatral, așa că decizi să o lași să pice peste mormanul de hîrtii pe care încă nu le-ai dus la pubelă.
Au fost, mai sînt și vor mai fi destui dascăli care să te întrerupă în mijlocul formulării unui răspuns pentru a-ți atrage atenția că ai violat nu știu ce normă gramaticală. Nu o dată, pentru că în vreun extemporal ai încurcat titlul unei opere literare sau anii de domnie ai vreunui voievod, te trezești cu bulina roșie aplicată de profesor pe pasajul ingrat și cu niște semne de exclamare alăturate.
„Cine-i de vină?“ a ajuns reperul cardinal al modului în care mare parte dintre români înțeleg să interpreteze sensul lumii în care trăiesc și al propriilor existențe. De la talk-show-urile orchestrate deja de decenii pe modelul tribunalelor poporului la discuțiile între amici, dezbaterile noastre gravitează în jurul aceleiași rîvne, al identificării și stigmatizării culpabilității.
Ar trebui să ne scoatem din cap, cel puțin pentru ciclul gimnazial, ideea de „studiu“ al limbii și al literaturii și să punem în loc ceva de genul „aproprierea“ limbii și, respectiv, „explorarea“ literaturii. Nu vrem să „producem“, la 14-15 ani, nici minilingviști, nici critici literari in spe.
La Cotroceni, un domn în vîrstă se arăta indignat că tinerii din Piața Victoriei nici măcar nu protestează serios. O fac așa, părea să vrea să spună dînsul, mai mult dintr-un teribilism puștănesc, de parcă s-ar juca.
Un comunicat din partea rectorilor celor mai importante patru universități comprehensive din România (București, Cluj, Iași, Timișoara) exprimă la rîndul său „profunda îngrijorare față de modul în care conducerea Ministerului Cercetării și Inovării intenționează să schimbe componența, atribuțiile și modalitatea de funcționare a consiliilor consultative, așa cum anunță în adresele trimise președinților acestora“.
Și uite – surpriză! –, MCV-ul zice că cu „sistemul judiciar“ lucrurile ar mai fi cum ar mai fi, mai greu e cu cei care fac „legislația națională“ pe care acesta e dator să o pună în aplicare.
Ce nu înțelege domnul Dragnea sau se preface că nu înțelege – nu știu care variantă e preferabilă – e că tocmai ăsta a fost motivul principal al protestului. Am vrea să fim și noi lăsați să citim. Am vrea să ni se dea și nouă dreptul să înțelegem. Am vrea să putem asculta și noi părerea celor competenți.
Ninge. Se-nchid drumuri, se-nchid școli, se-nchide totul. Și, precum zicea poetul, „omul trist cade pe gînduri și s-apropie de foc“. De foc? N-am văzut pe nimeni căzînd în contemplație în fața unei centrale termice.
Aflăm, mai nou, că eul este ceea devine. „Depășește-ți limitele!“, strigă piața sloganurilor existențiale – și viața ta va căpăta sens, iar tu vei fi un om împlinit. Cu fiecare limită depășită, tot mai împlinit.
Iasă cine-o ieși, numai să așeze un ministru al Educației să poată sta în scaun pînă la capătul mandatului și să-și facă un program de nu mai mult de 10, hai 20 de rînduri.
Acum iarăși vine UE și ne spune să creștem procentul absolvenților de studii superioare, iar noi tresărim ambetați: n-avem destul colecționari de diplome? Poate ne-am gîndi mai degrabă ce-ar fi de așezat în diplomele pe care le dăm la tiparniță. Sau măcar dacă învățătura are vreun rost.
Apariția Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic, faimosul DOOM, a venit ca un tsunami peste comunitatea vorbitorilor de română, chiar dacă pentru nevorbitori n-are nici un chichirez să te întrebi dacă e bine să scrii „nici o“ sau „nicio“.
O persoană apropiată, căreia îi arăt articolul înainte de a-l trimite la tipar, îmi zice concesiv: „Da, destul de bun. Dar de ce te-ai luat numai de ALDE?“
Imaginați-vă acum un asteroid orbitînd fără griji pe traiectoria sa. Cîndva, poate mult prea devreme, poate foarte tîrziu, ea urmează să intersecteze orbita Terrei într-un moment nefast. Un fizician înțelept ne va consola spunîndu ne că atît spațiul, cît și timpul ating, la scară cosmică, asemenea proporții, încît, comparate cu scara vieților, istoriilor, civilizațiilor noastre planetare, probabilitatea să ne ciocnim mîine cu un asteroid e infimă.
Între şansele pe care le-am ratat în viaţa mea a fost şi aceea de a deveni, la începutul anilor ’90, consultant lingvistic la redactarea primei Constituţii postdecembriste a României.
Cert e că, din punctul meu de vedere, homo academicus reprezintă un prototip uman, ce nu are de a face cu locul în care cineva poate fi aruncat pe tabla de șah a nomenclatorului pozițiilor sociale și profesionale. E un prototip deeopotrivă al lumii reale și al celei la care visezi, o specie umană a cărei încarnare o poți întîlni, cînd și cînd, în ocazii fericite.
Ca să-i ajut pe studenții de la Litere să înțeleagă cum au (re)gîndit natura romanticii mă folosesc adesea de un text elocvent: prefața din 1826 a lui Victor Hugo la volumul Ode și balade. Victor Hugo compară aici grădinile de la Versailles cu jungla amazoniană.
„Tot mai înveţi, maică?“ Că nu e alta mai cumplită caznă… „Pentru majoritatea oamenilor“ – ar fi descoperit mai tîrziu Călinescu – „citirea nu e o plăcere, ci «învăţătur㻓.
Lucrul cel mai important în viață era să aibă timp suficient la dispoziție ca să-și poată satisface nestingherit bucuriile spiritului: lectura, întîi de toate, dar și muzica, filmul, teatrul, expozițiile de artă și muzeele.
Știu că fac parte din acea categorie atipică de cetățeni care funcționează după alt calendar decît cel oficial. Noi, credincioșii de rit academic, sărbătorim Anul Nou la 1 octombrie. Facem, încă de pe la sfîrșitul lui august, pregătiri pentru aniversare.
Aud, mai ales din partea părinţilor, aceeaşi veşnică întrebare: „Ce «iese» un student de la Litere?“ Uneori îmi vine să răspund, exasperat: „Iese ce a intrat!“
Vreun an-doi a funcţionat cu prioritate sloganul „Am să merg la Minister“ (sau, după caz, la Guvern). Treptat, el a lăsat loc altei formule de ameninţare, considerate, de cei în cauză, mai contondentă: „Mă duc la presă!“
Milioane de părinți și-au plîns sau își plîng soarta de a nu fi găsit, încă, meditatorul potrivit pentru odrasla lor. Milioane de copii au luat sau iau drumul bejeniei, cu caietele în boccea, către orele de după ore.
Pentru mine, emblema sugestivă a educației e un copil pe oliță. Asta pentru a nu uita că ceea ce contează în primul rînd nu sînt educatorii, ci „educabilii“; și, dacă se poate, că ar fi de dorit să privim educația ca pe un drum, nu ca pe o destinație. Iar pentru mine acesta e începutul de drum.
Am mai scris despre această chestiune. Revin asupra ei cu nedumerirea unuia care a probat în numeroase rînduri că nici logica, nici stăpînirea limbii nu te ajută cînd dialoghezi cu wishful thinking, cu gîndirea captivă poncifelor cu zurgălăi.
Nimeni nu știe ce și cît a preluat tineretul nostru postmodern din zestrea premodernă a părinților lor, educați și trăiți în comunism. Sau poate nu-i știu eu pe cei care știu.
Educația, fie ea din partea părinților sau a școlii, ar trebui să insufle copiilor sau tinerilor dorința și destoinicia căutării – un proiect, cum am mai spus, dificil.
Nevoii de identitate, stilul de viață actual îi contrapune, așadar, nevoia simetrică de anonimitate: conformismul nonconformismului contemporan. Straniu e că această postură a tineretului postmodern își dă mîna cu normele educaționale tradiționale, de tipul „nu te-ntinde mai mult decît ți-e plapuma“, „stai în banca ta“ ș.a.m.d
Copiii învață mult mai ușor decît adulții să manevreze computerul. Unul dintre motive este lipsa inhibițiilor încuibate în mintea adultă. Copiilor le lipsește teama că vor apăsa pe o tastă greșită pentru că ei intuiesc că eroarea e incorporată în jucăria ce le-a fost pusă la dispoziție.
Una peste alta, ajungem la aceeași întristătoare realitate, a unor elevi sau studenți ce-și iau conștiincios notițe după perorațiile profesorului, dar nu ar cuteza sfidarea de a pune o întrebare. Exercițiul mirării pare a nu fi într-atît o nevoie înnăscută, așa cum generos credea Solomon Marcus, cît o deprindere dobîndită.
