Străinii care descoperă limba română observă asimetrii sau neregularităţi pe care vorbitorii nativi nu le bagă de obicei în seamă. Din exterior poate trezi curiozitatea, de pildă, o diferenţă între formulele noastre standard de salut.
Cum ajunge o onomatopee care imită cîntecul cocoşului să desemneze locuri aflate la înălţime? Răspunsul nu este foarte complicat, dar nici perfect sigur în toate detaliile. Evident, onomatopeea desemnează, prin metonimie, pasărea de curte.
Chiar dacă în limba mai veche sensurile formelor nu se specializaseră, româna actuală oferă mijloace de dezambiguizare şi nuanţare pe care ar fi păcat să le pierdem reintroducînd, prin imitarea aleatorie a unor modele străine, confuzii şi suprapuneri între citat, citare şi citaţie.
Expre este diferenţiat stilistic de echivalentele sale; pentru sensul „special, intenţionat, deliberat, anume, dinadins“ registrul colocvial poate recurge la forma adverbială expre, în vreme ce limbajul standard preferă construcţia cu adjectiv: în mod expres.
În secolul al XIX-lea compătimirea putea să preia sensurile pozitive ale simpatiei, mai ales în contexte amoroase. În vremea noastră, mai ales în contexte diplomatice, simpatia apare cu sensurile şi în contextele negative ale compătimirii. Distanţa nu e foarte mare, dar poate deveni în unele cazuri esenţială.
Termenul carosabil este un împrumut modern din franceză, unde însă carrossable este doar adjectiv. Dacă vom căuta în Internet o posibilă formă franceză substantivizată – „le carrossable“ –, vom constata că cele cîteva rezultate obţinute sînt aproape exclusiv traduceri din română.
Dincolo de implicaţiile de-a dreptul jignitoare ale termenilor (din care s-ar înţelege că îi tolerăm, cu mare efort, pe cei care nu ar merita să fie toleraţi), toleranţă mai are, în română, conotaţiile peiorative asociate sintagmei casă de toleranţă – „stabiliment în care se practică prostituția; bordel“ (DEX).
În româna actuală, formula pericol de viaţă nu poate avea decît interpretări absurde sau paradoxale. Pericolul major, cel care îţi pune viaţa în pericol, este cel de moarte.
Printre atîtea forme şi expresii colocviale neînregistrate de dicţionarele noastre generale, dar cunoscute de foarte mulţi vorbitori, se numără expresia a o zbîrci, cu sensul „a greşi“ („a gafa“, „a o da în bară“ etc.).
Expresia populară despre care am vorbit cu o săptămînă în urmă (mut în dungi) e destul de rară; poate că ar merita să fie amintite, în continuarea discuţiei, şi alte formule şi contexte, mult mai cunoscute, în care apare termenul mut.
Expresia populară mut în dungi nu este foarte frecventă şi nu a fost cuprinsă în dicţionarele noastre de uz curent. Deşi este evident că se foloseşte pentru caracterizarea negativă a unei persoane, sensul său specific nu e foarte clar.
Un anglicism extrem de frecvent întîlnit în ultimii ani, mai ales în spaţiul Internetului, este customizat, preluare şi adaptare a formei customized, participiul verbului to customize („a adapta la nevoile şi cerinţele clientului“), devenit în română a customiza.
Introducerea în uz a unor anglicisme care dublează şi concurează termenii împrumutaţi cu mai bine de un secol în urmă din franceză este un proces extrem de vizibil în ultimele decenii.
Vînătoarea de cacofonii este un exemplu de „lingvistică populară“ (Folklinguistics), care poate deveni ea însăşi obiect de studiu: se bazează pe opinii despre limbă de uz curent, răspîndite mai ales prin şcoli şi prin edituri, fără a fi fost produse sau validate de specialişti.
Pentru a înţelege raportul dintre sinonimele cioban, oier, păstor, păcurar, dicţionarele ne ajută doar pînă la un punct: vechiul păcurar a ieşit din uz sau s-a păstrat ca nume de familie; păstor (din latinescul pastor) e un cuvînt arhaic, poetic, folosit mai ales ca metaforă îngheţată în limbajul bisericesc.
Denumirea banalului fel de mîncare caracteristic meselor de sărbători cuprinde în sine mai multe curiozităţi filologice: e un hibrid româno-francez, netransparent, dar riscînd să intre în contradicţie cu realitatea la o încercare de traducere.
Cu vreo 15 ani în urmă, scriam despre locuţiunea a-şi da cu părerea, foarte răspîndită şi pe atunci în limbajul colocvial, dar asociată, tocmai din acest motiv, cu o notă de ironie, de deriziune: datul cu părerea fiind perceput ca o activitate amatoristică şi neangajantă.
Dacă artificie pare o formă acceptabilă, folosită pentru diferenţierea sensurilor, cu totul altfel stau lucrurile cu variantele artifice, artific şi artifică, care aparţin în mod evident registrului necultivat. Atestările lor actuale sînt destul de numeroase.
Ca de atîtea ori, ştirea apărută mai întîi pe site-ul BBC a fost preluată de agenţii de presă româneşti, în traduceri grăbite, reproduse apoi, de cele mai multe ori fără modificări, de zeci de publicaţii: „Celebrating St Andrew’s Day – with the Romanian flag“.
Ceea ce foarte multă lume ştie e tot mai des ignorat de ştirile şi reportajele ziarelor şi ale posturilor de televiziune. Centrul „oficial“ al Bucureştiului, locul de unde se măsoară distanţele faţă de alte localităţi, se află în vecinătatea bisericii Sfîntul Gheorghe Nou, fiind marcat de un monument din 1938.
Un termen specific notaţiei muzicale, cu care orice vorbitor de română mediu şcolarizat a avut de‑a face încă din clasele gimnaziale, a ajuns foarte cunoscut şi folosit în epoca Internetului. Uzul său poate fi considerat de către purişti un abuz, pentru că se bazează pe echivalarea a două semne uşor diferite.
Un avantaj practic al studiului acestui tip de discurs este faptul că textele sînt la îndemînă, din abundenţă, în formă electronică, ceea ce permite adunarea şi compararea unui material bogat, inclusiv cu metode statistice.
Există o utilizare a cuvîntului care ar putea sta la baza sensului familiar-argotic. Cioaca era denumirea unuia dintre jocurile cu arşice, extrem de populare în societatea românească din secolele trecute.
O declaraţie recentă a fost preluată de mai multe agenţii de presă şi de diverse ziare şi posturi de televiziune cu aproximaţii care o făceau de neînţeles: „Înţeleg că acum ciuta anticorupţie este E.U., deci trebuie să-i facem dosare, să o arestăm de cîte ori vrem să dăm mesajul că ne luptăm cu corupţia în România.“
„Pentru copii e super… dă frumos“ (digi24, 29.05.2015). Uşoara ezitare din enunţ ar putea sugera contaminarea dintre două construcţii (super şi extrem de frumos) şi dintre două registre (colocvial şi standard).
În aeroportul din Viena, transportul pasagerilor spre şi dinspre aeronave e asigurat de autobuzele firmei Çelebi: numele turcesc etalat la tot pasul pare să anunţe tuturor apropierea geografică de spaţiul balcanic, iar călătorilor români le oferă, în plus, şansa de a-şi readuce în memorie un cuvînt rar, aproape uitat.
Am auzit, de curînd, într-un interviu, o formă care părea un simplu lapsus linguae, o greşeală de pronunţare produsă din neatenţie: interlocuitor. Forma aparent accidentală are totuşi în Internet sute de atestări, ceea ce arată că ciudăţenia lingvistică are oarecare răspîndire în uzul neîngrijit al limbii actuale.
Sensurile unui cuvînt sînt, în mod evident, legate între ele, presupunînd anumite evoluţii în timp: prin metaforă, extindere sau restrîngere semantică, uneori prin imitarea unor modele străine sau chiar prin o confuzie fixată ca atare în uz.
În ciuda mitului inteligenţei naţionale, se pare că ideile au căpătat în română destul de multe conotaţii negative şi minimalizatoare. Expresii ca a intra la idei sau a băga la idei ilustrează interpretarea negativă a ideii (care, de altfel, este de cele mai multe ori fixă), văzute ca o îngrijorare dusă pînă la obsesie.
Numărul argotismelor pătrunse în limbajul public actual e destul de mare: în mod special al celor legate de numeroasele scandaluri de corupţie, afaceri ilegale, furturi, procese din actualitatea politică şi „mondenă“. Vocabularul lumii interlope nu mai este prezent doar în reportaje sau ştiri de senzaţie.
Cine a avut curiozitatea să se uite, pe la jumătatea lunii iulie, la posturile de televiziune greceşti a trăit, desigur, experienţa unui sentiment politic de familiaritate (în faţa unor dezbateri purtate pînă noaptea tîrziu, violente în ton, dar încheiate cu un vot cuminte) – şi mai ales a unuia lingvistic.
Termenii uzuali în română pentru a desemna instituţia (pre)şcolară destinată copiilor mici ilustrează foarte bine influenţa unei variante a limbii – baby-talk – asupra uzului general. În contexte clar educative, vorbitorii de azi nu mai percep termenul grădiniţă ca pe un diminutiv, ci ca pe o denumire neutră, denotativă.
Printre atîtea anglicisme la modă, victime ale uzului şi abuzului, se mai strecoară şi cîte un franţuzism folosit cu insistenţă şi cu prea mare dezinvoltură: precum verbul a antama (pentru a cărui semnalare, într-o scrisoare către redacţie, îi mulţumesc domnului Alexandru Sterescu), pîndit de un risc serios de „diluare“ semantică.
Una dintre cele mai interesante cărţi în care un străin îşi prezintă impresiile şi observaţiile asupra realităţilor româneşti este volumul publicat la Veneţia, în 1718, de secretarul italian al lui Brâncoveanu, Anton Maria Del Chiaro: Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.
Prin uz îndelungat, unele cuvinte depreciative îşi pot atenua sensul iniţial, devenind forme de adresare glumeaţă ori chiar neutră. În cazul expresiilor, procesul e mai complicat: chiar dacă sensul peiorativ şi agresivitatea li se toceşte prin folosire repetată, transparenţa lor permite oricînd refacerea valorii iniţiale.
E interesant contrastul dintre două tendinţe ale comportamentului uman, atent încurajate de mass-media: dorinţa disperată de a şti ce se va întîmpla în viitorul din lumea reală, pe de o parte – şi, pe de altă parte, refuzul îndîrjit de a afla mai multe despre evoluţia şi finalul acţiunii din lumile ficţionale propuse.
De multe ori expresiile vechi şi populare rămîn inexplicabile: sensul lor actual – instabil, alunecos, reinterpretat subiectiv de locutori – nu pare să aibă o legătură raţională cu înţelesul cuvintelor care le compun.
Imprecaţiile nu sînt doar forme de agresiune faţă de ceilalţi; ele pot ajuta la descărcarea unei tensiuni sau pot sublinia intensitatea unei emoţii. Evident, aceste roluri nu sînt îndeplinite de obicei de înjurăturile adresate unei alte persoane, ci de cele „impersonale“, eventual şi eliptice (fir-ar să fie…!) sau de cele auto-adresate.
Puterea limbii de a institui realităţi imaginare şi încercarea de a descoperi sau de a inventa o mitologie populară fac ca Moş Ene să pară un veritabil personaj, destul de misterios. Numele există totuşi doar în expresii, ca metonimie a somnului, ceea ce era probabil prea puţin pentru nevoia de poveşti a oamenilor.
Înlocuirea termenului editură (cu o respectabilă tradiţie în istoria publicaţiilor româneşti) prin casă de editură – formulă care calchiază parţial sintagma din franceză Maison d’édition sau pe cea din engleză, Publishing House – mi se pare, în schimb, supărătoare.
Discursul politic, se ştie, operează fără ezitări cu noţiuni vagi, cu formule emblematice care au mai curînd rolul de a trezi asocieri şi chiar emoţii pozitive sau negative, decît pe acela de a invita la interpretări critice şi la raţionamente riguroase.
Lunile de vară readuc în actualitatea discursului public tema distracţiei: un cuvînt-cheie care a înlocuit aproape în totalitate asocierea concediilor cu odihna. Chiar sintagma concediu de odihnă, păstrată de terminologia oficială, le pare multora o ridicolă rămăşiţă a epocii totalitare.
Sînt propuse, în glumă, invenţii lexicale: „Eu mă gîndeam la «a încomuna», adică a pune în comun. Fişier încomunat, poze încomunate, încomunează şi tu fişierul ăla“.
Oralitatea familiară recurge totuşi la pleonasm, din motive simple şi acceptabile pînă la un punct: nevoia de insistenţă şi dorinţa de dezambiguizare. Pleonasmele pe care şcoala a apucat să le indice drept greşeli (a coborî în jos, a avansa înainte, babă bătrînă etc.) nasc de obicei reacţii energice, uneori chiar exagerate.
În spaţiul Internetului texte traduse la repezeală şi prelucrate superficial sînt reproduse de zeci de ori de alte ziare, televiziuni, portaluri de ştiri, bloguri, reţele de socializare, pagini personale. În felul acesta, o simplă prostie, de exemplu o eroare grosolană de traducere, ajunge să fie multiplicată la nesfîrşit.
Andrei Pippidi descoperea printre hîrtiile bunicii sale, prospectele unei parfumerii de lux din Bucureşti, care oferea, printre altele, „lacul de unghii «L’Oja»“ şi conchidea cu îndreptăţire: ca şi cuvintele godin sau joben, oja vine deci de la numele unui produs comercial“.
Operaţiunea de dărîmare a eşafodului, evocată tot mai des de unii vorbitori actuali, nu este, cum s-ar putea crede, expresia unei lupte nobile împotriva pedepsei capitale, ci rezultatul unei destul de banale confuzii lexicale.
Cineva tratat drept edec n-ar avea însă prea multe şanse să cîştige un proces intentat pentru calomnie: dicţionarele noastre curente prezintă în mod constant termenul ca fiind unul pozitiv, ba chiar ca o expresie de înaltă apreciere.
