Tomberon e unul dintre franţuzismele adaptate fonetic limbii române prin crearea analogică a unei finale consonantice, în locul celei în -o accentuat, atipică pentru sistemul morfologic românesc.
Leacul pare să fi fost foarte popular în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din moment ce pentru aplicarea tratamentului (în condiţiile descrise mai sus) se fixase expresia a pune în salce. Medicina modernă a făcut ca denumiri şi expresii cîndva frecvente să intre în cea mai deplină uitare.
Cei care îşi reproşează inabilităţi de comunicare (pentru care va rămîne emblematic automatismul „Altă întrebare!“) sau caută chichiţe juridice ar trebui să-şi imagineze cum ar fi să dea, deliberat, legi care îi incriminează mai întîi pe ei înşişi, dar care pot contribui la asanarea climatului moral al societăţii şi pot pregăti un viitor îndepărtat mai bun.
Reapar termenii-cheie şi sintagmele intens vehiculate prin 1990 – destabilizare, instigatori, incitare la violenţă, manifestanţi plătiţi, blocarea carosabilului etc.
De fapt, chiar dacă la un moment dat metafora pupăză pe colac nu mai este înţeleasă ca atare de vorbitori, tiparul nu se pierde. Echivalentele sale transparente, curente în limbajul colocvial-argotic de azi, sînt bomboana pe colivă sau cireaşa pe tort.
Cea mai semnificativă mi se pare tratarea unei modificări inocente, prin care Creangă introdusese în textul său un termen de origine turcească, rămas pînă azi mijloc de exprimare a dubiului în limbajul familiar-argotic: sanchi.
Prin secolul al XIX-lea, cînd familia boierească a banilor Filipeşti era bine cunoscută, cuvîntul filipeşti începe să însemne „bani“, prin joc de cuvinte omonimic şi prin antonomază
Răvaşele tind să fie abandonate în spaţiul cultural românesc: poate din dorinţa de desprindere faţă de obiceiuri considerate prea populare (dar nu în sensul unei utopice purităţi folclorice) şi prea legate de spaţiul balcanic.
În ciuda instabilităţii lor, a uşurinţei cu care cad victimă unor deformări de tipul faţa-ascunselea, numele de jocuri se dovedesc destul de rezistente şi deloc lipsite de interes lingvistic şi cultural.
În toponimia bucureşteană, schimbări de acest tip s-au produs mai de mult: sînt curente formele Calea Dorobanţi sau Calea Călăraşi în loc de Calea Dorobanţilor, Calea Călăraşilor.
În franceză, faire tapisserie înseamnă, de fapt, „a fi ca o tapiserie“, deci „a sta de decor“: tînăra neinvitată la dans stă pe lîngă perete, aproape nemişcată, confundîndu-se cu tapiseria.
Expresia a pune pe tapet, apărută în română în secolul al XIX-lea, s-a dovedit destul de rezistentă, fiind folosită des şi azi, mai ales în limbajul presei şi al politicii.
Jocul de cuvinte a deghizat, în acest caz, un termen al deghizării. Foarte probabil, transformarea glumeaţă a cuvintelor româneşti în cuvinte franceze se va produce tot mai rar, pentru că e tot mai redusă cunoaşterea limbii franceze.
Ambiguitatea între o evaluare pozitivă a intensităţii şi una negativă poate produce confuzii grave – sau doar comice; evident, în ciuda caracterului peiorativ al termenului babă, o babă extraordinară e cu totul altceva decît o babă îngrozitoare...
Limbajul colocvial inovează în permanenţă, adaptîndu-se la realităţi noi şi diferenţiindu-se de registrul standard. Crănţănelele pentru animăluţe, absente din dicţionare, aparţin acestei zone pitoreşti şi instabile a limbii române de azi.
Azi, abrevierea etc., pronunţată adesea „pe litere“, e-tî-cî, e transcrisă ca atare, într-un stil colocvial-glumeţ pentru care găsim exemple în proza contemporană.
Grija pentru corectitudinea limbii e, desigur, lăudabilă, dar împinge uneori către excese normative şi către judecăţi aspre, care nu ţin cont de variaţia în timp şi în spaţiu a limbii. În programele şcolare ar trebui să intre nu doar cunoştinţe despre norma lingvistică actuală, ci şi deschideri de orizont, perspective mai largi asupra legăturii dintre limbă şi gîndire, dintre limbă şi cultură, asupra variaţiei lingvistice, a relativităţii normelor şi a modificării lor în timp.
Adverbul undeva (mai ales în construcţia pe undeva) se foloseşte destul de des în româna actuală cu rol de aproximare, în contexte în care nu mai este vorba de plasarea concretă în spaţiu, ci de nedeterminare temporală sau conceptuală.
Inventarul formulelor de politeţe este, prin excelenţă, o zonă lingvistică instabilă, dependentă de tradiţii şi practici culturale diverse şi reînnoită permanent, mai ales din nevoia de a exprima, în anumite situaţii, mai multă deferenţă decît ar fi fost de aşteptat.
Un termen tot mai folosit în ultimele luni în lumea universitară e similitudine. Noile reglementări oficiale ale susţinerii tezelor de doctorat şi ale obţinerii titlului de doctor impun obţinerea unui raport de similitudini, obţinut cu ajutorul unui program electronic.
Expresia are sensul „ştie să vorbească“, „ştie ce să spună“, calificare transmisă prin intermediul unei asocieri amuzante, care concretizează, prin metaforă şi metonimie, talentul oratoric. Capacitatea cuiva de a găsi vorba potrivită la momentul potrivit este transpusă într-un simplu act de posesie materială, a unui bagaj de cuvinte.
Termenii care desemnează locurile publice unde (plătind) se poate bea şi/sau mînca – cîrciumă, crîşmă, bodegă, birt, tavernă, locandă, braserie, bar, bistrou, restaurant, local etc.– s-au acumulat în timp, schimbîndu-şi doar conotaţiile şi alcătuind lungi serii cvasisinonimice, în interiorul cărora există unele distincţii tehnice, dar şi destule suprapuneri.
Seriile de sinonime, contextele tipice şi conotaţiile afective ale cuvintelor nu lasă loc de îndoială: în imaginea noastră despre lume, aşa cum se reflectă ea în limbă, ritmul de viaţă lent e bun, iar graba e rea.
Chiar dacă nu mai e foarte la modă, vax s-a păstrat în limbajul familiar („eşti vax!“, „vax populi“ etc.) şi are un loc asigurat în literatură şi în dicţionare.
Mersul boului sau cel al carului tras de boi nu mai sînt, desigur, imagini familiare vorbitorului de azi; extinderea formulei adverbiale se bazează acum pe metafora animalieră a insultei, pe evocarea boului ca emblemă a prostiei.
Scrisul de mînă îşi restrînge tot mai mult utilizarea: mulţi dintre noi mîzgălim tot mai grăbit bileţele şi liste de cumpărături sau (profesoral) însemnăm scurte comentarii pe marginea unor texte şi cîteva cuvinte pe tabla din sala de curs. Cele mai multe texte sînt scrise cu ajutorul tastaturii, uneori cu enervantele intervenţii ale programelor care ne propun clişee utilitare şi ne corectează jocurile de cuvinte.
Prezenţa formei coraj în vorbirea anumitor personaje ale lui Caragiale a făcut ca mulţi cititori şi comentatori să o considere o simplă pronunţie neglijentă, o deformare populară şi chiar o dovadă de incultură.
În dezbaterile publice din ultima vreme, verbul a defrișa a apărut de mai multe ori într-o construcție ușor de înțeles, dar conținînd o improprietate semantică: aplicat unor realități individuale – de obicei, unor copaci.
Cuvintele produc asocieri semantice inevitabile: un stadion invadat de fluturi de noapte evocă altceva decît un dulap plin de vechituri, invadat de molii.
Dicţionarele noastre generale nu înregistrează cuvîntul chitros, care s-a răspîndit însă destul de mult în registrul familiar-argotic din ultimii ani. Ca orice termen de caracterizare negativă, chitros are un sens fundamental – în cazul dat, „zgîrcit“ –, dar şi utilizări mai vagi, injurioase sau glumeţe.
Influenţa englezei nu mai este astăzi una care să presupună un grad înalt de cultură: prin Internet şi prin mass-media ea acţionează şi asupra unor vorbitori care au mari lacune în stăpînirea limbii materne. Cei care „inventează“ un verb a depresa, pornind fie direct de la depresie, fie de la verbul englezesc depress, pot să nu ştie că forma exista deja în limbă, cu alte sensuri.
Un mai vechi împrumut din turcă a căpătat în ultimii ani o nesperată popularitate, fiind preluat iniţial de un jargon de specialitate şi intrînd apoi chiar în uzul standard. Definiţiile cuvîntului calup din majoritatea dicţionarelor noastre nu lămuresc întru totul extinderile semantice actuale.
Un caz mai puţin grav, dar care merită să fie semnalat, e cel al termenului substrat (din fr. substrat, lat. substratum), pentru care, pe lîngă sensurile fundamentale – „bază“, „bază materială (…)“ şi „strat peste care s-a aşezat alt strat“ –, Dicţionarul explicativ (DEX) admite o extindere semantică discutabilă: „conţinut“.
Evident, apa minerală este fie carbogazoasă, fie plată: formula apă minerală conţine o ambiguitate fundamentală între sensul standard (care include varianta plată) şi specializarea uzului (care o exclude).
Regula de nefolosire a gradaţiei este şi mai alunecoasă în cazul adjectivelor al căror sens este gradabil, dar care se plasează la o extremitate a scalei (excepţional), sau, prin etimologie, într-o zonă anume a comparaţiei (superior, inferior etc.).
Pe la 1880-1900, personajele lui Caragiale foloseau intens termenul de politeţe pardon, care intrase în limba română cam de un secol. Se întîmplă adesea ca formulele de politeţe invariabile, nelegate de restul enunţului şi foarte frecvente în conversaţie să treacă uşor dintr-o limbă în alta:.
Cuvîntul chiaun mi se pare a fi fost destul de prezent în limbajul colocvial al ultimei jumătăţi de secol, chiar dacă dicţionarele noastre generale de uz curent nu-l înregistrează.
Terminologia sportivă stă la originea multor clişee jurnalistice, dar şi a unor expresii populare, colocviale sau argotice. Formula joc de gleznă, folosită pentru a desemna un exerciţiu de încălzire pentru o activitate sportivă, a intrat probabil în uzul larg prin orele de sport din şcoală, dar şi în legătură cu fotbalul.
Devalorizarea actuală a adjectivului subtil este evidentă; chiar subtilitatea a devenit, în contexte cît se poate de popular-colocviale, un simplu sinonim pentru aluzie, pentru expresia indirectă: „tot băga subtilităţi să-i dau bani“.
În textele jurnalistice care privilegiază registrul familiar-argotic, expresia a băga în şedinţă a devenit un clişeu destul de ambiguu, dar extrem de frecvent.
Termenul ghilimele, un împrumut nu foarte vechi din franceză, ilustrează foarte bine oscilaţiile şi ezitările de care au dat dovadă vorbitorii şi „normatorii“ limbii române în adaptarea unor terminologii moderne.
