Ştirile despre unele anchete şi confiscări din ultima vreme permit şi o concluzie lingvistică: nimeni (cel puţin, nici unul dintre prezentatorii de televiziune pe care i-am auzit) nu ia în serios recomandarea din dicţionarele noastre normative, conform cărora cuvîntul seif este monosilabic.
Anchetele judiciare efectuate asupra unor persoane cu notorietate – oameni politici şi de afaceri – şi care scot la lumină fapte de corupţie ori alte infracţiuni petrecute cu ani în urmă determină în mass-media recursul previzibil la un clişeu aproape internaţional: al scheletului sau scheletelor din dulap.
Succesul unui slogan şi al unei campanii publicitare confirmă importanţa mecanismului lingvistic în fixarea în uz şi în memoria colectivă a unei formule. Nu conţinutul mesajului a făcut ca sloganul Prea bun. Prea ca la ţară să intre în inventarul de formule colocviale actuale, să fie reprodus ca atare sau parafrazat în fel şi chip.
O destul de surprinzătoare eroare apare din cînd în cînd în textele jurnalistice actuale şi în comentariile publicului cititor: adjectivul regretabil e folosit în locul participiului regretat, în formule de evocare a unor persoane şi personalităţi dispărute.
În vitrinele magazinelor şi în anunţuri de tot felul, transmise pe diferite canale de comunicare, tradiţionale sau virtuale, termenul preferat în ultima vreme pentru anunţarea unor reduceri pare a fi soldare. Pînă de curînd, în asemenea contexte apărea mai curînd cuvîntul sold, la singular sau în forma de plural solduri.
„Fiecare arestat va avea o matraţie de paie neînseilată şi un tufec sub el“; „toate tufecurile şi matraţile vor fi schimbate odată în trei luni. Rogojinile şi paiele din tufecuri vor fi reînnoite de cîte ori se va simţi trebuinţa.“
Unele denumiri ale obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte dispar, altele îşi schimbă referentul, potrivindu-se noilor timpuri şi mode. Şoşonii evocă vremuri trecute, dar nu şi-au pierdut deloc actualitatea. Termenul provine din franceză, din substantivul chausson, aparţinînd familiei lexicale a verbului chausser, „a încălţa“;
Interjecţiile şi onomatopeele aparţin prin tradiţie unei zone lingvistice mai puţin studiate. E de obicei o surpriză pentru un începător într-ale lingvisticii să descopere cum sunetele şi zgomotele naturale, de pildă strigătele produse de animale, sînt aproximate de limbile existente în feluri destul de diferite.
Cu cît este mai răspîndită în vremea noastră cunoaşterea limbii engleze, cu atît creşte şi riscul erorilor tipice, produse de traducerea în română a „falşilor prieteni“, a cuvintelor asemănătoare, dar cu sens diferit, din cele două limbi: pentru că engleza actuală e adesea folosită grăbit, neglijent, cu aproximări de sensuri.
Din bogata listă de sinonime desemnînd insul abil, dibaci, iscusit, şiret, viclean, şmecher etc., cu conotaţii pozitive, negative sau indecise, poate că nici pişicher n-ar fi supravieţuit dacă nu ar fi fost reţinut de texte literare clasice, în primul rînd de Caragiale.
În primul rînd, ştim că umorul e o categorie esenţialmente relativă şi subiectivă: presupune un mecanism intelectual al surprizei, dar îşi produce cu adevărat efectul doar în anumite condiţii morale şi psihologice.
Actuala criză a împrumuturilor în franci elveţieni a reactivat o expresie mai rar folosită, dar păstrată în vocabularul nostru pasiv: a împuşca francul. Titluri şi articole de ziare au reintrodus-o în circulaţie prin jocuri de cuvinte mai mult sau mai puţin fericite, bazate în esenţă pe două procedee: schimbarea sensului şi inversarea rolurilor.
Pentru cunoscătorii literaturii române, cuvîntul halima trimite în primul rînd la titlul unei cărţi populare, traduse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea din greceşte şi puse în circulaţie (într-o versiune revizuită de Gherasim Gorjan) de abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea: Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti (1835-1838).
Printre termenii recenţi, încă neincluşi în dicţionare, dar cu o circulaţie destul de mare, preluările neologismului englezesc meme ridică probleme destul de mari de adaptare şi de standardizare. Chestiunea ar fi rămas limitată la preocupările terminologice ale specialiştilor în biologie şi antropologie, dacă termenul nu ar fi intrat în uzul larg prin extinderea sa asupra unor forme ale comunicării în Internet.
Cercetările de pionierat despre reflectarea în limbă a diferenţelor de sex invocau adesea exemplul conotaţiilor diferite (neutre, pentru bărbaţi, depreciative, pentru femei) pe care le au în diferite limbi cuvintele care denumesc persoana necăsătorită.
Deja banalizat, explicat şi comentat, inclusiv în presa şi în spaţiul virtual românesc (chiar în Dilema veche, nr. 529, 3-9 aprilie 2014, de Iulian Comanescu), termenul selfie e un bun exemplu de impunere internaţională, ultrarapidă, a unei inovaţii lexicale asociate cu inovaţia tehnologică.
Strigăturile cuprind cuvinte puţine şi sînt în esenţă informative, cu cîte o caracterizare avantajoasă, printr-un epitet plasat adesea, expresiv, în antepunere – „Calde gogoşi!“, „Calde castane“ (dar „Cornuri calde!“), „De-ale noi nuci“ etc.
Dicţionarele noastre actuale sînt laconice şi limitative în privinţa termenului revelion, definit ca „noaptea dintre 31 decembrie şi 1 ianuarie, în care se sărbătoreşte Anul Nou; petrecere care are loc în această noapte“ (DEX).
La prima vedere, evoluţia semantică a adjectivului crocant – de la sensul propriu, culinar, la cel metaforic, de caracterizare a persoanelor sau a situaţiilor – e destul de surprinzătoare. Termenul culinar crocant (împrumut din fr. croquant) este în principiu pur descriptiv; utilizarea sa extinsă presupune însă o evaluare net favorabilă;
Acţiunea verbului a suna poate fi calificată în diverse moduri; în sensurile concrete ale cuvîntului, care admit drept subiecte sursa unui sunet sau emisia sonoră însăşi, ceva sună bine sau rău, cristalin sau dogit etc. Sunetul poate fi caracterizat printr-o comparaţie (sună ca un muget) sau poate oferi un indiciu important (sună a gol).
Cuvîntul pufos e surprinzător de frecvent în româna colocvială de azi: apare în multe contexte noi şi a căpătat sensuri şi conotaţii destul de îndepărtate de cele etimologice, consemnate în dicţionare. Insuficient stabilizate, noile utilizări oscilează între conotaţiile pozitive şi cele ironic-depreciative.
În zilele noastre, sînt în doi peri vorbele în genere, dar mai ales răspunsurile. Expresia, cît se poate de vie, s-a depărtat într-o oarecare măsură de sensul consemnat în dicţionare. Esenţială nu mai este atît ambiguitatea unui răspuns, cît irelevanţa voită, cu intenţie conflictuală şi provocînd inevitabil iritare.
Alegerile recent încheiate oferă un bun exemplu de retorică aplicată, confirmată în esenţa ei. Retorica presupune adevărată adaptare la destinatar şi un rol esenţial al ethosului; iluziile ei iau adesea forma unei mitizări a comunicării strategice şi pot conduce la pierderea contactului cu realitatea.
Schimbările prin care a trecut în ultimii douăzeci de ani termenul stranier (provenind din substantivul şi adjectivul italienesc straniero – „străin“) sînt semnificative. Pe la începutul anilor ’90, cuvîntul era folosit aproape exclusiv în limbajul sportiv, în primul rînd în comentariile fotbalistice, puternic influenţate de terminologia şi de stilul presei sportive italieneşti.
Legătura etimologică dintre candidat şi candid, bine cunoscută, explicată de dicţionarele generale şi enciclopedice, redevine surprinzătoare la fiecare (re)descoperire. Cum adjectivul candid este tot mai rar folosit, revelaţia ironiei etimologice nu survine prea des în spaţiul public.
Expresia a face furouri pare o glumă, un joc de cuvinte de un comic absurd, din categoria „deraierilor lexicale“. Cantitatea impresionantă de atestări din Internet ne poate totuşi convinge că unii vorbitori iau în serios confuzia şi o folosesc fără ezitări.
În comparaţie cu inspiraţional, despre care am vorbit cu o săptămînă în urmă, adjectivul motivaţional e mai bine instalat în româna actuală, fiind deja impus ca termen de specialitate (în psihologie) şi raportîndu-se în mod mai transparent la cuvintele din aceeaşi familie lexicală, ca motivaţie şi a motiva.
Pînă de curînd, inspiraţia era mai ales o temă profesională a creatorilor de artă, a unei categorii limitate de persoane obligate prin vocaţie sau prin profesie să producă ceva nou (cu ajutorul divinităţii, al muzei sau al unor conexiuni psihice obscure) sau măcar să imite cu talent predecesori mai norocoşi.
Moda anglicismelor nu e totdeauna lipsită de o anumită detaşare ironică, manifestată intermitent chiar de cei care o adoptă fără rezerve. În oralitatea colocvială, vorbitorii se arată deopotrivă dispuşi să accepte cu mare uşurinţă influenţa unei alte limbi – şi liberi să acţioneze faţă de aceasta într-o dispoziţie ludică, modificînd şi chiar înlocuind împrumuturile.
Tendinţa e mai veche: în Dicţionarul greşelilor de limbă (1982), Al. Graur indica pronunţiile corecte pentru a exista, examen şi exerciţiu, semnalînd greşelile: în oscilaţia surd/sonor (ecsista, ecserciţiu), dar şi prin simplificarea grupului de consoane (ezista, ezerciţiu, ezamen).
S-a întîmplat, pur şi simplu, ca substantivul preţiozitate să apară şi să se păstreze în română cu un sens predominant negativ, pe care DEX îl defineşte prin sinonimul afectare şi care este de fapt sensul etimonului său, termenul francez préciosité.
Străinii care descoperă limba română observă asimetrii sau neregularităţi pe care vorbitorii nativi nu le bagă de obicei în seamă. Din exterior poate trezi curiozitatea, de pildă, o diferenţă între formulele noastre standard de salut, cele care apar de obicei din primele pagini ale ghidurilor de conversaţie.
Se afirmă uneori că împrumuturile turceşti în română sînt mai ales cuvinte din sfera concretului, a vieţii materiale. Generalizarea e parţial adevărată, dar şi excepţiile sînt semnificative: reprezentate de termeni ca haz sau habar, abstracţi, cu mai multe sensuri şi o frecvenţă foarte ridicată în uzul curent.
Doar îmbinările mai neaşteptate (de exemplu, într-o cronică de film: „nu e nici o bătaie decentă, nici o vrajă ca lumea“, blogspot.com) ne pot atrage atenţia că s-a schimbat ceva în folosirea lui decent; altminteri, lărgirea sensurilor cuvîntului e destul de firească şi acceptată de toată lumea.
Cuvinte ca hazliu, hazos, nostim, amuzant, spiritual, haios, comic, caraghios, ridicol etc. se grupează în funcţie de o anumită gradare a efectului, dar şi după conotaţiile lor preponderent negative sau pozitive, presupunînd un rîs sarcastic şi distrugător sau plin de bunăvoinţă şi simpatie.
O nouă sesiune de bacalaureat aduce după sine un nou val de ştiri despre procentul sau rata de promovabilitate. Cuvîntul e atît de folosit în ultima vreme încît s-a banalizat: nedumerirea sau iritarea pe care le producea la început par să se fi atenuat sub presiunea repetării insistente.
E greu să ne imaginăm că acum o sută de ani chiul era un cuvînt argotic, deci şocant, şi tocmai de aceea folosit intens de presa umoristică românească. Un dialog din revista Furnica, din 1914, imaginează o reacţie pudică a autorităţii faţă de limbajul tinerei femei de stradă Miţa: „Tipu ăsta, dle comisar, mi-a tras chiulul!"
Cuvintele cu înţeles abstract şi foarte general (cum sînt, cel puţin în cîteva dintre înţelesurile lor, lucru, fapt, treabă, chestie etc.) se folosesc adesea ca substitute. Pentru că aceste substantive sînt destul de asemănătoare prin funcţie cu pronumele, repetarea lor este parţial explicabilă, putînd chiar trece neobservată.
Fără a fi extrem de frecvent, ţafandache e un cuvînt depreciativ uşor de înţeles, sunînd familiar şi celor care poate că nu l-au mai auzit: alcătuit dintr-o primă parte sonoră şi repetitivă şi dintr-un element final tipic supranumelor ironice şi minimalizatoare, cuvîntul evocă alte epitete similare (muţunache, fudulache etc.).
Explicaţia formei teneşi nu e complicată: este posibil ca e în loc de i să fi apărut printr-un fenomen de hipercorectitudine (reacţie la închiderea populară a lui e la i, în alte situaţii) sau, strict fonetic, prin asimilare, sub influenţa primului e din cuvînt (mai ales într-un anume tip de pronunţare „relaxată“).
Un mijloc de transport de uz personal, simplu, simpatic şi familiar, nu poate să nu primească denumiri colocvial-argotice, cu încărcătură afectivă. Denumirea „oficială“ a bicicletei e înlocuită în uz, în multe limbi, de abrevieri colocviale, unele devenite aproape standard: bike în engleză, vélo în franceză, bici în italiană şi spaniolă etc.
Puţine cuvinte româneşti au intrat în circulaţia internaţională; în genere, presa din alte ţări a adus în circulaţie termeni şi expresii legate de evenimente politice ale actualităţii (securitate, conducător) sau de pitorescul turistic şi culoarea locală, dar acestea au avut doar o existenţă efemeră.
Subiectele probei de limba şi literatura română a examenului naţional la care-au participat absolvenţii clasei a VIII-a au născut, ca şi în alţi ani, discuţii aprinse. Criticile aduse au fost justificate, dar nu neapărat utile, pentru că s-au amestecat, din nou, cu diverse nostalgii, resentimente, zvonuri, impresii subiective.
Denumirile relaţiilor de familie nu sînt totdeauna uşor de utilizat; unii termeni sînt chiar rari în uz, vorbitorii încurcîndu-se în ei şi evitîndu-i. Nu e rară situaţia în care cineva îşi pierde şirul şi răbdarea încercînd să explice în ce fel de relaţie e cu vreo rubedenie mai îndepărtată.
Stereotipurile locale, imaginea defavorabilă a celuilalt – din altă regiune a ţării – au existat în permanenţă, subteran, şi sînt acum extrem de vizibile în Internet, un spaţiu favorabil afirmării identităţilor de grup şi stigmatizării anonime a altor comunităţi (în forumuri, comentarii pe site-urile ziarelor şi ale posturilor de televiziune).
Informaţii despre originea adjectivului invariabil get-beget se găsesc în toate dicţionarele noastre. Originea turcească a cuvîntului e cît se poate de clară, astfel încît cei care ar tresări la ideea vreunui ecou daco-get trebuie să se resemneze în faţa unei simple coincidenţe de formă.
Se aude tot mai des, în limbajul dezinvolt al unor prezentatori de ştiri, pronunţarea dejavú, cu accent în silaba finală pe cel mai clar şi mai românesc u cu putinţă. Rostirea în cauză e o nouă dovadă a rapidei noastre desprinderi de francofonie; mai direct spus, a pierderii minimelor cunoştinţe de limbă franceză...
Putem considera sintagma alegeri electorale ca aparţinînd categoriei intolerabile, meritînd pe deplin să fie criticată sau ironizată. Dacă ar fi foarte rară, am putea bănui că e un simplu rezultat al neatenţiei, o contaminare accidentală – de exemplu, între alegeri (locale, parlamentare, prezidenţiale) şi (campanii, competiţii, rezultate) electorale.
Informaţiile din Internet confirmă ceea ce indică şi dicţionarele noastre în legătură cu românescul şpriţ: etimonul său este germanul Spritzer. Primele atestări înregistrate de dicţionare sînt din jurul lui 1900; se presupune deci că a venit odată cu chelnerii şi restaurantele de tip austriac.
Urarea Călătorie sprîncenată! face parte din largul inventar de formule şi cuvinte ironice dezvoltate de comunicarea populară şi familiară. Marica Pietreanu o trece în categoria „nonsaluturilor“, admiţînd totuşi că, spre deosebire de alte formule mai agresive, poate fi şi un salut pur şi simplu glumeţ.
