Expresia (a avea sau a simţi) fluturaşi în stomac, calchiată după engleză, s-a răspîndit cu o mare rapiditate în româna contemporană. Cu totul necunoscută cu cîteva decenii în urmă, expresia a ajuns azi un clişeu pe care probabil că mulţi vorbitori îl consideră ca perfect natural şi ca aparţinînd de drept limbii române.
Nu a dispărut cu totul din uz o veche expresie cu origine neclară, dar cu sens surprinzător de actual: Vlaşca şi Teleormanul. Formula colocvială şi glumeaţă era introdusă în limba mai veche prin adverbele folosite prepoziţional bez sau başca şi indica aluziv „foloasele necuvenite“, veniturile de sursă ilegală, mai ales mita.
Denumirea „insului oarecare“ e reprezentată de o serie întreagă de nume devenite emblematice şi tinzînd (prin metonimie) spre statutul de substantive comune. Cum românul mediu trebuia – statistic vorbind – să fie de extracţie rurală, candidaţii ideali pentru acest rol au fost numele cele mai răspîndite în mediile populare.
Un termen care ilustrează foarte bine dispariţia din uz a unor sensuri, odată cu dispariţia din realitatea înconjurătoare a obiectelor pe care le desemnau, e borcan, folosit – cu cîteva decenii în urmă – ca denumire colocvial-argotică şi glumeaţă pentru ghereta cilindrică a agentului de circulaţie.
Frecvenţa în Internet ne confirmă, de exemplu, că termenul comun abecedar a căpătat un sens familiar-argotic, ca denumire glumeaţă a permisului de conducere. Citatele sînt multe şi clare, dovedind că termenul are o valoare expresivă, nu criptică.
În discursul public românesc din ultimii ani a început să circule o formulă exclamativă ironică, prin care e parodiată expresia de satisfacţie la obţinerea unei victorii: am înfrînt! Rostită cu autoironie sau atribuită sarcastic altora, formula a ajuns să caracterizeze o gamă destul de largă de situaţii.
Un exemplu era toponimul Ialomiţa, explicat în mod curent prin slavă. Cum termenul slav se asocia unor noţiuni negative („vacă stearpă“), adevărul despre „realităţile de acum 2000 de ani din Cîmpia ialomiţeană“ a fost restabilit prin identificarea poeticului sens (dacic) al toponimului: „apa cea mare a lebedelor“.
Toată lumea ştie, desigur, care este originea cuvîntului mitocan (derivat de la termenul bisericesc mitoc, metoc sau metoh „mînăstire subordonată“, intrat în română prin slavonă, dar de origine grecească: metóhi). În modificarea semantică atribuită cuvîntului sînt totuşi cîteva detalii mai puţin limpezi.
Fenomenul actual al petiţiilor online e destul de interesant ca obiect de studiu pentru ştiinţele limbajului şi pentru sociologie. Textele în cauză aparţin sferei foarte largi a comunicării prin Internet, ilustrînd felul în care multiplicarea haotică a mesajelor produce confuzie şi lipsă de relevanţă.
În discursul public actual se recurge destul de des la o expresie necuprinsă în dicţionarele noastre, dar suficient de transparentă: politicieni, comentatori şi alegători evocă tot mai des actul de a înghiţi o broască.
Mai ales cînd circulă, prin traducere, dintr-o cultură în alta, metaforele „îngheţate“ sau clişeizate îşi pot schimba, în grade diferite, sensul sau modul de întrebuinţare, uneori fără ca vorbitorii să-şi dea seama de diferenţe.
Din seria intensificatorilor emoţionali, de care stilul jurnalistic abuzează dintotdeauna (îngrozitor, înfiorător, terifiant, zguduitor, cutremurător, groaznic, şocant, incredibil, apocaliptic, catastrofal, incendiar etc.), cel mai des folosit în momentul de faţă este, fără îndoială, halucinant.
Evenimentele politice din Ucraina au adus în spaţiul public internaţional cuvîntul maidan, al cărui sens descriptiv şi deloc negativ nu poate decît să-l tulbure pe vorbitorul român de azi, prin inevitabila comparaţie cu sensul termenului românesc cu formă identică.
Trebuie să mărturisesc, de la început, că nu am găsit nici o explicaţie etimologică mulţumitoare pentru piţipoancă. În momentul de faţă, piţipoancă are extrem de multe atestări, cu un sens depreciativ nu atît moral, cît social, încadrat într-o tipologie a prostului gust, a inadecvării, a atitudinii provocatoare etc.
Refacerea unor termeni depreciativi masculini din formele feminine de bază nu e prea frecventă în română. Desemnările din foarte lunga serie popular-argotică specializată pentru insultarea femeilor – başoaldă, fleoarţă, fleorţotină, mastroacă, paceaură, farfuză etc. – nu şi-au format şi cîte un masculin.
Traducătorii cu experienţă se feresc de confuzia dintre denumirile botanice asparagus şi sparanghel: o capcană în care cad, totuşi, destul de mulţi vorbitori. Internetul e plin de reţete culinare involuntar comice şi de-a dreptul periculoase: „paste cu asparagus“; „asparagus cu usturoi pe grătar“ etc.
Verbul a încarcera a apărut în română ca împrumut cult, modern, dublîndu-l pe mai vechiul a întemniţa şi precizînd ceea ce putea rămîne ambiguu prin folosirea lui a închide. Încarcerarea se poate referi sau la întemniţare în genere, sau la închiderea într-o „încăpere mică şi întunecoasă“ etc.
O formulă populară care trezeşte uneori nedumerire, prin orientarea evaluativă aparent contradictorie a termenilor componenţi, e pustiu de bine; mai mulţi vorbitori contemporani ezită în a-i atribui un sens mai curînd negativ sau mai curînd pozitiv.
În ultima vreme, verbul a mermeli şi substantivul mermeleală au început să circule destul de mult în spaţiul public, mai ales în stilul colocvial al presei şi al comentariilor din Internet. Cele două cuvinte nu se găsesc în dicţionarele noastre curente, nici în glosarele argotice, astfel că sensul lor este dedus doar din context şi cu oarecare aproximaţie.
Între numeroasele adjective depreciative din română, parşiv ocupă un loc interesant prin larga variaţie de grad: cuvîntul acoperă mai multe trepte de agresivitate, semantica sa extinzîndu-se de la o accepţie foarte negativă, acuzatoare şi insultătoare, pînă la una aproape duios-admirativă.
Ca multe alte grecisme intrate în română prin secolul al XVIII-lea, verbul a firitisi şi derivatele sale au rămas în uzul colocvial pînă azi, căpătînd o simpatică notă ironică. Ca orice cuvînt mai puţin cunoscut de majoritatea vorbitorilor, şi a firitisi e uneori folosit impropriu, prin lărgire a sensului sau asociere involuntară cu alte cuvinte.
Sensurile cuvintelor se schimbă de cele mai multe ori pe nesimţite. Uneori, singura dovadă a transformării e apariţia termenilor în contexte noi, în combinaţii pe care nu le-ar permite înţelesurile tradiţionale.
O pronunţare cu vocală nazalizată trece adesea neobservată în vorbire: dacă cineva nu e foarte atent, nici nu-şi dă seama că interlocutorul său pronunţă cuvîntul zîzanie în forma zînzanie. Faptele devin mai evidente în scris, cînd constatăm că forma zînzanie (zânzanie) are surprinzător de multe atestări în Internet.
E întotdeauna interesant cum ajunge un nume propriu de animal să se încarce de conotaţii culturale şi să devină reprezentativ şi generic. Grivei este, într-adevăr, în momentul de faţă, numele tipic pentru un cîine, în ipostaza sa comună.
Dicţionarele noastre nu oferă totdeauna cititorului, din păcate, cele mai desluşite explicaţii etimologice. Aşa se face că originea unui cuvînt ca tîmpit, unul dintre cele mai frecvente în româna colocvială, poate părea – la o căutare în dicţionare – mai complicată decît este în realitate.
E surprinzătoare uşurinţa cu care unele mesaje publicitare contemporane recurg la cuvîntul fericire. În contexte dintre cele mai banale, fericirea e asociată băuturilor răcoritoare, farmaciei, micului dejun, arderii caloriilor etc.
S-a scris destul de mult despre „feminizarea“ numelor de profesii şi funcţii, în diferite limbi şi culturi. În genere, intenţia de a impune în uz forme feminine e întemeiată pe ipoteza legăturii indisociabile dintre limbaj şi gîndire şi e pusă sub semnul militantismului feminist.
Nu doar cuvintele-tabu, măscările sau blasfemiile pot fi cu totul absente din limbajul unor vorbitori, chiar dacă apar extrem de frecvent în vorbirea altora. Şi alte cuvinte sau expresii sînt obiectul unor preferinţe ferme.
Eticheta „limbă de lemn“ a fost aplicată, în ultimii 20 de ani, mai multor tipuri de texte, nu numai celor produse de comunicarea politică. Uneori, judecata era nedreaptă: nu orice stil complicat, greu de înţeles, încărcat de formule fixe, merită caracterizarea peiorativă, cu implicitele ei acuzaţii de rigiditate, redundanţă şi clişeizare.
Unele creaţii lexicale din limbajul popular şi familiar ajung surprinzător de repede să fie acceptate de uzul standard. De obicei, rolul de intermediar e jucat de mass-media, care recurge la cuvinte pitoreşti ca mijloc de captare a atenţiei: pentru a trezi curiozitatea celor care nu le cunosc şi simpatia celor care le folosesc curent.
Un clip publicitar recent lansează un nou tip de biscuit, evocînd, cu destulă autoironie, toposul mîndriei naţionale jignite: „Ne-au luat oina, sportul nostru naţional...“ Ideea nu e rea, pentru că utilizează ceea ce un site specializat numeşte, cu umor de data aceasta involuntar, „asocierea identitară român – oină“ (oina.ro).
După o lungă tăcere, posturile noastre de televiziune au început – fie pentru a reflecta schimbarea de poziţie a patronilor, fie dintr-o uşoară îngrijorare concurenţială – să ofere imagini şi comentarii asupra manifestaţiilor şi a marşurilor de protest din ultimele săptămîni.
Cu cîteva săptămîni în urmă, din lipsă de subiecte şi mai ales din dorinţa de a umple timpul de emisie, evitînd teme de actualitate mai complicate, aproape toate posturile de televiziune zise „de ştiri“ au găzduit discuţii nesfîrşite, inutile şi de cele mai multe ori superficiale, despre alegerea regelui/regilor romilor.
Manifestaţiile din ultimele zile au adus destul de des în discursul public nu numai termenul hipster, ci şi pe aparent mai puţin exoticul corporatist (prezent şi el în multe dezbateri antropologice şi culturale din ultimii ani).
Expresia colocvială a schimba calimera e foarte folosită, în ciuda caracterului relativ obscur al substantivului pe care îl cuprinde, sau poate tocmai datorită acestuia: aşa cum observa Iorgu Iordan acum mai bine de o jumătate de secol, „expresivitatea formulei vine de la originea străină a cuvîntului principal“ (Stilistica limbii române, 1944, capitolul „Izolări“ [1975: 273]).
În discursul public românesc, etichetările morale negative sînt aplicate fără ezitare, în situaţii conflictuale, de ceartă şi atac: aşa aflăm, pe rînd, de la adversarii oficiali sau de la moderatorii înverşunaţi, că diverşi politicieni sînt hoţi, criminali, corupţi, trădători etc.
Cît de uşor se poate degrada sensul termenilor de politeţe a arătat-o Lazăr Şăineanu, înregistrînd (în Încercare asupra semasiologiei limbei române, 1887) conotaţiile negative ale unor cuvinte cîndva la modă şi pline de respect, de la jupîn la coană şi madamă.
Unele expresii idiomatice au primit explicaţii mulţumitoare, în vreme ce altele (destul de multe) îşi păstrează secretul originii, producîndu-i vorbitorului actual impresia derutantă şi adesea hazlie a unor alăturări semantice absurde.
Diferitele sesiuni de examene naţionale – de maturitate, bacalaureat, titularizare etc. – readuc periodic în discursul public, în ştirile şi în comentariile jurnalistice, termenul depreciativ loază. Sensul său actual e legat mai ales de neseriozitatea juvenilă: sînt loaze elevii chiulangii, dar şi, prin extensie, cei asimilaţi lor.
Substantivele sfîrşit şi final intră în seria, largă, a perechilor de sinonime create prin modernizarea vocabularului românesc în secolul al XIX-lea: nădejde şi speranţă, a sfătui şi a consilia, taină şi secret, slujbă şi serviciu etc.; cum se ştie, s-au introdus atunci, prin împrumut din limbile romanice şi din latină, echivalente noi ale cuvintelor mai vechi, de alte origini.
Faptul că nişte (absolut normali) cetăţeni din vremea noastră ar putea fi numiţi troglodiţi doar pentru că locuiesc în caverne, în spaţii săpate în stîncă, e destul de greu de imaginat pentru vorbitorii de română. Termenul troglodit e internaţional (vezi fr., eng. troglodyte) şi provine dintr-un compus grecesc, cu sens transparent.
Între celebrele perechi de paronime care apar mereu în probele de cunoaştere lexicală sau de perspicacitate la examenele de limba română (a apropia şi a apropria, a enerva şi a inerva etc.), nu e pomenită de obicei (din sănătoasă prudenţă: gîndiţi-vă ce ar produce exerciţiul de tipul „Alcătuiţi cîte o propoziţie pentru a ilustra sensul cuvintelor...“) perechea orgie – urgie.
Tentaţia diminutivării, ţinută oarecum în frîu de considerente raţionaliste şi de normele de eleganţă proprii culturii înalte, nu încetează să ne surprindă în viaţa de zi cu zi. Româna – ca multe alte limbi europene cunoscute (italiana, spaniola, germana, greaca, rusa etc.) formează diminutive cu mare uşurinţă, cu un număr considerabil de sufixe şi pornind de la bazele cele mai diverse – de la substantive pînă la adjective şi adverbe, ba chiar şi interjecţii (aolică).
În limba standard (exersată în şcoală şi folosită în zonele din mass-media încă necucerite de registrul colocvial-argotic) şi în alte variante ale limbii cultivate pare să se petreacă o schimbare insidioasă, greu de observat de către vorbitori, pentru că nu introduce elemente noi, ci intervine doar în raportul de frecvenţă între elemente stabile şi centrale ale limbii.
O serie de pseudoreguli gramaticale şi pseudoexplicaţii etimologice circulă de multă vreme printre vorbitori, alcătuind un folclor lingvistic la a cărui perpetuare contribuie, uneori, şi şcoala (prin profesori cu convingeri ferme, dar fără dorinţa de a le verifica temeiurile), avînd în ultima vreme, ca mediu ideal de răspîndire, Internetul.
Necuprins în listele de cuvinte ale celor mai multe dintre dicţionarele noastre, cuvîntul calmitate apare, din cînd în cînd, în uz, înlocuind substantivul calm, cam în acelaşi fel în care rigurozitate îl înlocuieşte, uneori, pe rigoare.
Dacă regim pierde teren, cel puţin în limbajul gazetăresc, în favoarea lui dietă, circulaţia sa este nelimitată în comentariul politic. Sînt zeci de mii de atestări ale sintagmelor formate din termenul regim şi numele propriu al unui preşedinte sau prim-ministru.
Din cînd în cînd, la seria derivatelor (nume de agent) în -ac se mai adaugă cîte un termen, care poate rămîne o creaţie efemeră sau poate căpăta o mare frecvenţă în registrul familiar şi în limbajul publicistic.
Se ştie că multe dintre cuvintele împrumutate din turcă au căpătat în română, treptat, conotaţii negative, devenind astfel sinonimele parţiale şi depreciative ale unor cuvinte mai vechi sau ale unor împrumuturi culte mai tîrzii.
Îndemnul „Spune-ţi părerea!“ e prezent la tot pasul, în mass-media şi mai ales în mediul virtual; îi răspund foarte mulţi, ceea ce nu exclude tot mai puternica depreciere a unei libertăţi prea la îndemînă şi lipsite de responsabilităţi.
